LUCRARE CLASA 12

LUCRARE CLASA 10

CLASA 9 LUCRARE

div class="separator" style="clear: both;">

CLASA A XI-a NUVELA "DOUĂ LOTURI" de Ion Luca Caragiale "

NUVELA "DOUĂ loturi" a fost scrisă de către Ion Luca Caragiale în anul 1901, fiindu-i dedicată lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Opera prezintă întorsătura ciudată pe care o poate lua viața omului banal după un eveniment de mare impact - este prezentat un episod din viața lui Lefter Popescu, care află că a câștigat la loto cu ambele bilete cumpărate, însă constată și faptul că a pierdut biletele. FIȘĂ de lucru Care este sfârșitul lui Lefter Popescu ?

CLASA Xl LUCRARE

Lu

crare de evaluare sumativă 1. Citește cu atenție afirmațiile de mai jos.În cazul în care apreciezi çă afirmația este aďevărată, înlocuiește litera A; dacă apreciezi çă afirmația nu este aďevărată, înlocuiește litera F și completează răspunsul corect în spațiul liber aflat după litera F. A F ( ) Tema operei literare "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este lupta dintre bine și rău și a maturității mezinului craiului. 1o puncte 2. Citește cu atenție afirmația de mai jos și înlocuiește litera corespunźătoare variantei corecte. Care sunt personajele care reprezintă forțele binelui și care sunt personajele care reprezintă forțele răului din basmul "Prâslea cel Voinic și merele de aur". 10 puncte Citește cu atenție afirmațiile de mai jos.Completează spațiile libere în așa fel încât afirmațiile să aibă sens. Împăratul și fata împăratului sunt personaje reale iar balaurul și zmei din basmul "Prâslea cel Voinic și merele de aur" sunt personaje......................

CLASA A X-a „Romeo și Julieta” de William Shakespeare,

„Romeo și Julieta” este o tragedie scrisă de William Shakespeare, dramaturg și poet englez. Prima publicare a operei a avut loc în anul 1597, iar în prezent, aceasta este una dintre cele mai faimoase tragedii ale lumii. În „Romeo și Julieta” este relatată drama a doi îndrăgostiți care luptă împotriva urii dintre familiile lor, precum și împotriva prejudecăților sociale. Acțiunea se desfășoară în Verona, unde familiile Capulet și Montague, cele mai puternice la vremea aceea, se află într-un continuu conflict. Această rivalitate era atât de veche și profundă încât nici măcar servitorii unei familii nu se puteau întâlni cu cei ai celeilalte fără să izbucnească o ceartă. În actul întâi are loc o discuție între Sampson și Gregori, care ies din casa familiei Capulet și se luptă cu Abraham și Balthazar. Tema iubirii Una dintre cele mai faimoase tragedii ale lumii, „Romeo și Julieta” îl are drept autor pe faimosul dramaturg și poet englez William Shakespeare. Opera a fost publicată pentru prima dată în anul 1597, relatând drama unui cuplu condamnat la sentimentul iubirii interzise. Cei doi îndrăgostiți luptă, așadar, în mod constant împotriva obstacolelor, precum ura dintre familiile lor sau prejudecățile sociale. Tema operei de față este iubirea, prezentată în diverse ipostaze. În primul rând, întâlnim iubirea ca forță atotputernică, imposibil de evitat sau contracarat prin mijloace raționale. Astfel, contextul în care se naște iubirea lui Romeo Montague și a Julietei Capulet este unul peste măsură de neprietenos. În condițiile în care familiile lor, cele mai puternice în Verona, trăiesc într-un conflict ce pare de nerezolvat. Rivalitatea care separa familia Montague de familia Capulet era străveche, astfel încât nici chiar angajații unei familii nu se puteau întâlni cu servitorii celeilalte fără fără să izbucnească o ceartă. În actul întâi are loc o discuție între Sampson și Gregori, care ies din casa familiei Capulet și se luptă cu Abraham și Balthazar. Tragedia "Romeo si Julieta" urmăreşte excesele personajelor care în final sunt pedepsite prin moarte, aproape fiecare personaj având o responsabilitate în provocarea conflictelor. Argumente: 1. Familiile: ura nemăsurată lipsită de motivaţie. 2. Părintii Julietei (tatăl, contele): intransigenţa 3. Romeo: impulsivitate, nestatornicie în sentimente, agresivitate, imaturitate 4. Julieta: nesiguranţă, naivitate, sensibilitate, imaturitate, răsfăţată, supunere 5. Doica: ajutorul excesiv dat Julietei, perceperea iubirii dintre Romeo şi Julieta ca pe un simplu joc, neasumarea responsabilităţii 6. Mercutio: protejarea excesivă a lui Romeo 7. Tybalt: agresivitate, răzbunare, resentimente 8. Ducele: lipsă de autoritate, decizii contradictorii 9. Lorenzo: neasumarea responsabilităţii, jocul de-a Dumnezeu, încercarea de a controla destinul, ajutorul împins la extreme, orgoliul de a şti că el a împăcat cele două familii 10. Destinul: este potrivnic iubirii personajelor, mai întâi pentru că acestea aparţin unor lumi rivale, iar apoi pentru că personajele par să fie în contratimp. Protagoniştii pot fi văzuţi ca jucării ale destinului fiind incapabili să îşi controleze acţiunile. Concluzia William Shakespeare (1564-1616), dramaturg şi poet englez, este unul dintre numele cele mai importante ale literaturii universale. "Romeo şi Julieta" de William Shakespeare, probabil cea mai cunoscută poveste de dragoste din istoria lumii, scrisă în 1594 este o tragedie în cinci acte, care are la bază o poveste reală, petrecută în secolul al XIV-lea. Tragedia "Romeo si Julieta" urmăreşte excesele personajelor care în final sunt pedepsite prin moarte, aproape fiecare personaj având o responsabilitate în provocarea conflictelor. Cele două familli importante ale Veronei erau Capulet şi Montague. Ura nemăsurată, lipsită de motivaţie făcea ca neînţelegerile dintre cele două familii să dureze de mult timp, astfel încât nu era posibil ca un servitor al familiei Capulet să se întâlnească cu un servitor al casei Montague, fără să iasă o ceartă. Părinţii Julietei dau dovadă de intransigenţă şi ţin neapărat să-şi căsătorească fata cu Paris, neţinând cont de sentimentele ei, crezând că aceasta este cea mai bună opţiune pentru ea. Romeo este unul din personajele principale ale tragediei "Romeo şiJulieta" scrisă de William Shakespeare. Romeo este fiul lui Montague şi la fel ca şi celelalte personaje are un rol important în declanşarea tragediei finale. Romeo este impulsiv şi nerăbdător deoarece ingnoră pericolul şi urcă în camera Julietei, unde cei doi plănuiesc să se căsătorească pe ascuns. De asemenea, Romeo este imatur şi nestatornic in sentimente deoarece îşi declară dragostea faţă de Rosalinda, iar atunci când o descoperă pe Julieta se îndrăgosteşte imediat de ea. În relaţia cu Tybalt dă dovadă de agresivitate. Julieta are drept trăsături negative nesiguranţa, naivitatea, sensibilitatea, răsfăţul şi supunerea atunci când aceasta acceptă să se căsătorească cu Paris. Doica este un personaj dinamizator. Este un membru al familiei Capulet, prin adopţie şi este mai apropiată de Julieta decât mama acesteia. Este implicată de la început în relaţia cu Romeo, dezvăluindu-le identitatea. Este un personaj mai vesel, care aduce lumină în contextul sumbru al piesei. Greselile femeii sunt următoarele: ajutorul excesiv dat Julietei, perceperea iubirii tinerilor ca pe un simplu joc şi neasumarea responsabilităţii. Mercutio este prietenul şi confidentul lui Romeo. Este cel care prevede încă de la început sfârşitul tragic al dragostei dintre cei doi. El se face vinovat de protejarea excesivă a lui Romeo. Tybalt dă dovadă de agresivitate, răzbunare şi resentimente, iar ducele este lipsit de autoritate şi ia decizii contradictorii. Părintele Lorenzo este cel care îşi doreşte să aducă pacea între cele două familii. El este cel care celebrează căsătoria celor doi tineri şi o ajută pe Julieta să se prefacă moartă. Greşelile acestuia sunt neasumarea responsabilităţii, jocul de-a Dumnezeu, încercarea de a controla destinul şi ajutorul împins la extreme. Destinul este potrivnic iubirii personajelor, mai întâi pentru că aparţin unor lumi rivale, iar apoi pentru că personajele par să fie în contratimp. Protagoniştii pot fi văzuţi ca jucării, fiind incapabili să îşi controleze acţiunile.

CLASA A Xl-a Construcţia personajelor

Caracterizarea personajului Prâslea din basmul " Prâslea cel Voinic şi merele de aur" Basmul “Prâslea cel Voinic şi merele de aur” este un basm popular cu un subiect simplu, acţiunea sa fiind alcătuită dintr-un şir de episoade în care se povestesc peripeţiile eroului principal, reprezentând binele, în lupta sa împotriva răului. Prâslea este personajul principal al basmului, basm în care este surprins procesul de naştere şi de formare a unei personalităţi. Eroul este implicat într-un proces de iniţiere, el apărând în ipoteza fiului care nu colindă lumea în căutarea unor fapte vitejeşti, adevăratul scop fiind maturizarea. Încă din titlul basmului, indirect, prin nume este precizat statutul personajului în basm: Prâslea, fiul cel mai mic, dornic de aventură. Adjectivul "voinic"care însoţeşte numele personajului trasează o trăsătură dominantă a caracterului personajului principal al basmului: vitejia, puterea, însuşiri necesare în lupta de restabilire a adevărului şi de înfruntare şi eliminare a răului. Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului. Numărul trei apare frecvent în basme având o valoare simbolică. Este numărul desăvârşirii, Prâslea fiind singurul capabil să prindă hoţul merelor de aur din grădina tatălui, chiar dacă era în ipostaza de mezin. Este caracterizat atât îin mod direct, cât şi indirect prin fapte, comportament , limbaj şi relaţia cu alte personaje. Fiul cel mai mic este caracterizat direct de tatăl său, la început ca fiind "un nesocotit", un nechibzuit datorită lipsei lui de experienţă, "un mucos" prea tânăr pentru a fi capabil de fapte pe care fraţii săi mari, "atâţia şi atâţia oameni voinici şi deprinşi cu nevoile" nu le-au putut duce la bun sfârşit. Tânărul dă dovadă de modestie, el vrea doar să încerce, fără a promite reuşita, este cuviincios, adresându-se cu respect şi cerând permisiunea tatălui. Împăratul cedează şi îi dă voie să-şi încerce norocul, pentru că fiecare om trebuie să parcurgă un drum de cunoaştere şi autocunoaştere. Cele mai multe dintre trăsăturile eroului erau dovedite prin faptele, gesturile şi acţiunile sale, fiind astfel caracterizat în mod indirect - se dovedeşte a fi inteligent şi prudent când pregăteşte prinderea hoţului ; îşi ia măsuri de precauţie împotriva somnului, înfingând ţepuşe în pământ care săa-l trezească. Rănirea hoţului şi "salvarea" merelor de aur nu sunt suficiente pentru Prâslea. El trebuie să meargă până la capăt şi îşi asumă riscurile de orice fel, care ar interveni pe drumul spre prinderea şi pesepsirea hoţului. În aceste condiţii călătoria făcută pe tărâmul celălalt, va fi pentru Prâslea nu numai un prilej de cunoaştere a lumii, a universului exterior, ci şi de aucunoaştere şi formare şi consolidare a unor trăsături morale şi de caracter. Motivul călătoriei şi motivul luptei, frecvent întâlnite în basme, pun în antiteză, de obicei, personaje aparţinând unor lumi diferite: eroi ai pământului şi zmei. Prâslea, însă, trebuie să se confrunte şi pe tărâmul pământenilor cu răul, reprezentat prin fraţii mai mari. Gândurile lor urmăresc pierderea mezinului pentru că autoritatea lor este puternic ameninţată. Eroul este singurul care are curajul să pătrundă pe tărâmul subpământean prin prăpastia care leagă cele două lumi. Ca orice protagonist de basm, are de luptat cu zmeii şi de fiecare dată iese victorios. Aceste înfruntări reprezintă etape ale formării tânărului, ale maturizării lui. Faptul că are nevoie de ajutoare dovedeşte lipsa deplinei lui maturizări. În lupta cea mai dificilă, cu zmeul cel mic, Prâslea este ajutat de corb, care îi aduce seu-putere, şi de fata de împărat care îi dă să bea pentru a se răcori. Dacă la început fiul împăratului are trăsaturi alese ale unui om din popor, pe parcursul basmului el îşi dovedeşte şi puterile supranaturale cu care este inzestrat: se transformă în foc. Metamorfozarea demonstrează putere de luptă, confruntarea dintre bine şi rău. După eliberarea fetelor ţinute captive într-un loc străin lor, împreună cu merele de aramă şi argint, obţinute prin lovirea cu biciul a palatelor zmeilor, Prâslea intuieşte vicleşugul fraţilor, leagă de frânghie o piatră pentru a verifica buna lor credinţă. Rămas singur într-o lume plină de primejdii, eroul se dovedeşte a fi viteaz şi bun la suflet, salvând puii de zgripsor de lăcomia unui balaur. Personajul este recompensat pentru binefacerile lui şi readus în spaţiul cunoscut, pe tărâmul acestuia. Dă dovadă de putere de sacrificiu şi de luptă, rupându-şi propria carne pentru a ajunge la capătul drumului. Este o călătorie, înapoi, la fel de dificilă şi din care personajul se întoarce îmbogăţit. Ajunge "trenţăros" şi "un om prost" după spusele argintarului (caracterizat direct prin intermediul altor personaje), fiind nevoit să facă dovada adevăratei sale identităţi. Aceasta reprezintă proba cea mai grea, aceea în care trebuie să arate celorlalţi cine este el cu adevărat, ce a devenit la capătul drumului. Furca şi cloşca cu puii de aur aduse fetei celei mici, îl fac din nou vrednic de a fi cu adevărat fiu de împărat. Mai matur şi mai înţelept, el este generos în final. Nu îi înfruntă pe fraţii săi, ci lasă pedepsirea lor pe seama divinităţii. Cucerirea iubirii este pasul final în formarea fiului de împărat; nunta este încununarea succesului. Prâslea întruneşte atât trăsături obişnuite fiind cinstit, curajos, modest cât şi însuşiri supra-naturale dând dovadă de o forţă ieşită din comun în lupta cu zmeii şi cu balaurul, de capacitatea de a se transforma într-o flacără în lupta cu zmeul cel mic şi de a înţelege graiul altor vieţuitoare cum ar fi : corbul şi zgripţuroaica. În relaţia cu celelalte personaje el se dovedeşte modest şi politicos cu tatăl său, prevăzător cu fraţii săi , milos cu cei neajutoraţi şi neîndurător cu cei răi. Prâslea cel Voinic este prezentat în antiteză atât cu zmeii cât şi cu fraţii săi, reuşind să învingă forţele răului. Prâslea cel Voinic simbolizează cele mai alese calităţi apreciate de poporul nostru.

CLASA a lX-a LIMBĂ ŞI COMUNICARE Sinonimie. Antonimie. Omonimie şi paronimie

Sinonimele Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi cu sens asemănător. Sinonimele pot fi: – substantive: noroc – şansă; – verbe: a izbuti – a reuşi; – adjective: prietenesc – amical; – pronume: el – dânsul; – numerale: întâiul – primul; – adverbe: mereu – totdeauna; – conjuncţii: deoarece – fiindcă; – prepoziţii: către – spre; – interjecţii: câţ – zât. Sinonimele se stabilesc numai în context. Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii. Toate sinonimele unui cuvânt alcătuiesc o serie sinonimică. Cu ajutorul sinonimelor, se evită repetiţia. Sinonime perfecte/aproximative Sinonimele trebuie să denumească acelaşi aspect din realitate, fiind în funcţie de echivalenţa semantică: – perfecte: – când sensurile sunt identice; natriu – sodiu; – aproximative: – când sensul unuia sugerează obiectul, în limbajul artistic apărând chiar echivalenţe neaşteptate; „vatră de jăratic” (M. Eminescu) – lună. Sinonime parţiale/totale În funcţie de numărul de sensuri suprapuse, sinonimele pot fi: – parţiale – când nu toate sensurile coincid; repede – iute; – totale – când toate sensurile coincid; cupru – aramă. Uneori, sensurile se pot suprapune, dar cuvintele nu pot fi înlocuite în acelaşi context, neputându-se face o echivalenţă între termenii din limbajul obişnuit şi un arhaism, un regionalism sau un termen ştiintific şi tehnic. Antonimele Anonimele sunt cuvinte cu sensuri complet opuse. De obicei, antonimele sunt: – substantive: veselie – tristeţe; – verbe: a trăi – a muri; – adjective: uman – inuman; – adverbe: aici – acolo. Există prefixe cu ajutorul cărora se pot forma antonime: ne-, in-, des-, (dez-, dis-, de-). Omonimele Omonimele sunt cuvinte cu aceeaşi formă şi cu sens complet diferit. Omonimele pot fi: – părţi de vorbire identice – părţi de vorbire diferite (omonime lexico-gramaticale). Omofonele Omofonele sunt cuvintele care se pronunţă la fel. Omografele Omografele sunt cuvintele care se scriu la fel. * Omonimele sunt obligatoriu omofone. Omonimele pot fi: – totale – când cele două cuvinte sunt identice în flexiune; leu – plural lei – parţiale – când cele două cuvinte sunt diferite în flexiune; colţ – plural colţi şi colţuri. Exemple de cuvinte omonime – lac de acumulare – lac de unghii – bandă de magnetofon – bandă de hoţi. Cuvintele polisemantice Cuvintele polisemantice sunt cuvintele care au două sau mai multe sensuri legate între ele. Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai mult sau mai puţin apropiate, spre deosebire de sensurile omonimelor, care nu au între ele nici o legătură. Exemple de cuvinte polisemantice – la mine în baie – ţeava de la baie – plec la băi – fac o baie – cuvântul polisemantic masă poate avea sensurile: obiect de mobilier, mâncare, bucate, dejun, prânz, cină, ospăţ, meseni, parte a zilei.

CLASA A Xll-a „Testament” de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al modernismului interbelic, prin temperamentul artistic de substanţă, prin forţa de expresie şi estetica novatoare, opera lui constituind nu numai o revoluţie literară formală, ci o izbitoare luptă a eului cu lumea, o pendulare „între păcat şi înălţare, între materie şi spirit”. (Pompiliu Constantinescu) Poezia „Testament”, situată în fruntea volumului de debut „Cuvinte potrivite” (1927), reflectă lirismul subiectiv şi constituie, poate, cea mai cunoscută şi elocventă artă poetică din lirica românească. Alte poezii programatice argheziene sunt : Portret, Rugă deseară, Ia aminte, Flori de mucigai, Poetica, etc. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific argheziană prin atotputernicia cuvântului ca forţă creatoare a sensibilităţii lirice, prin funcţia expresivă şi estetică a revalorificării limbajului artistic. Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I – „voi lăsa”, „să schimbăm”, „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „grămădii”, „mea”, „eu”, „mine”, prin mărcile lexico-gramaticale ale adresării directă, pronume şi verbe la persoana a II-a, „să urci”, „aşaz-o”, „-ţi”, „tine”, „te” şi prin vocativul „fiule”. Structura şi compoziţia textului poetic Modernismul Modernismul poeziei „Testament „ este argumentat prin structura compoziţională, cele şase strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă poetică. În sens conotativ, titlul „Testament „ este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii urmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. în sens denotativ, titlul ilustrează faptul că poezia este un „act oficial” întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor, averea sa, opera literară: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”. Tema Tema este modernă şi exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi, definind programatic întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al Universului, iar creaţia literară este rodul harului divin şi al trudei. „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la strămoşii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” Incipitul Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma negativă a verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”. Prima strofă continuă cu ideea că produsul literar se fundamentează pe acumularea spirituală moştenită „de la străbunii mei” şi realizată cu mult efort şi în mod evolutiv: „Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiţiei străvechi şi a operei înfăptuite de strămoşi constituie o treaptă în progresul spiritual al omenirii, simbolizată prin vocativul „fiule”, o adresare directă, care dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie afectiv predecesorii de viitorime: „Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” De altfel, Tudor Arghezi şi-a definit crezul artistic privind conştiinţa răspunderii pentru „cuvântul scris” şi „trimis în lume” în Mărturisiri – Tablete de cronicar: „Răspunzi întâi faţă de graiul primit de-a gata de la strădaniile miilor de ani ajunşi până la călimara ta”. În următoarea secvenţă, ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază „cartea” la căpătâiul civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul, adresat direct printr-un imperativ, de a respecta acest bun spiritual şi a-l duce spre progres, asemuind opera cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi, / Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Evoluţia spirituală Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Limbajul poetic Limbajul poetic îşi are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară, „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, filon emoţional din care poetul a „ivit cuvinte potrivite”, mărturisire de credinţă căreia îi rămâne devotat întreaga viaţă: „Ca să schimbăm acum întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne uriaşilor stăpâni. / Şi frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând uşure / Aţi pus-o când să-nbie, când să-njure. / Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”. Inovaţia stilistică Din perspectivă modernă, inovaţia stilistică se concretizează prin valorificarea estetică a cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe / muguri şi coroane”, „venin / miere”. Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască: „Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Cuvântul are filon divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric făcând trimitere la Biblie, unde se spune că „la-nceput a fost cuvântul”, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l înălţa: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”. Menirea poetului Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară”, durerile neamului românesc, imaginea grotescă a stăpânului jucând „ca un ţap înjunghiat” fiind subliniată de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin inovaţie stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră literară de a exprima frumosul, dând cuvintelor o nouă valoare: „Din bube, mucegăiţii şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Tudor Arghezi consideră poezia o domniţă răsfăţată, aleasă, plină de sensibilitate şi de nobleţe spirituală: „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa suferă în cartea mea”. Ultima strofă Ultima strofă defineşte opera literară ca uniune armonioasă între har / talent / inspiraţie („slova de foc”) şi trudă / efort („slova făurită”), condiţie imuabilă a cuvântului scris şi „trimis în lume”: „Slova de foc şi slova făurită / Împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte, / Robul a scris-o, Domnul o citeşte, / Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.” Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, e! creează o operă cai e să fie citită de urniri, e cel care trudeşte din greu pentru a convinge cititorul să fie conştient şi responsabil de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”. Finalul Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care poetul, la landul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o, a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”. Limbajul şi expresivitatea textului poetic Sugestia Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului prin elemente de compoziţie, între care, relaţiile de opoziţie sunt definite de sintagme poetice ilustrative pentru reevaluarea cuvântului: „graiul lor cu îndemnuri pentru vite” / „am ivit cuvinte potrivite”; „bube, mucegaiuri şi noroi” / „frumuseţi şi preţuri noi”; „zdrenţe” / „muguri şi coroane”; „veninul” / „miere”; „cenuşa morţilor din vatră / Dumnezeu de piatră”, „când să-mbie / când să-njure”. Metafora Metafora „carte” este, ca element de recurenţă, un laitmotiv care generează câmpul lexical al sensului operă/poezie: „carte”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „versuri”, „icoane”, „muguri”, „coroane”, „Dumnezeu de piatră”, „biciul răbdat”, „ciorchin de negi”, „ocara”, „slova de foc şi slova făurită”. Epitetele Epitetele se disting prin inovaţie, alăturarea determinantului fiind surprinzătoare: „dulcea lui putere”, „durere surdă şi amară”, „torcând uşure”. Expresivitatea Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin topica inversată, „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi”, prin jocul formelor verbale la persoana I, alternând singularul cu pluralul, „să schimbăm” / „eu am ivit” şi prin folosirea timpului trecut al verbelor, care variază perfectul compus cu perfectul simplu (mai rar utilizat în poezii): „au adunat”, „am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat” / „făcui”, „grămădii”. Verbele Verbele aflate la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal) permanentizează activitatea creatoare şi responsabilitatea pe care o au generaţiile care se succed ca moştenitori în evoluţia spirituală a omenirii, prin creaţia artistică, idee care argumentează caracterul testamentar, programatic al poeziei. Registrele stilistice Registrele stilistice îmbină în manieră modernă, limbajul popular cu accepţia cuvintelor ce definesc estetica urâtului, din această combinaţie reieşind, de altfel, originalitatea, adesea controversată, a expresivităţii artistice şi ambiguitatea poeziei: „saricile”, „plăvani”, „poale”, , „zdrenţe”, „sudoarea”, „ocară”, „pe brânci”, „ţap înjunghiat”, „se mărită”. Prozodia Prozodia modernă este susţinută de versurile cu metrică şi ritm variabile, de lexicul abrupt, colţuros, în consonanţă cu asprimea ideilor transmise. În concluzie, orice act creator spiritual implică şi cultul poetului pentru tradiţie, pentru strămoşi şi totodată responsabilitatea creatorului faţă de urmaşi, idee exprimată de Arghezi în mod explicit: „Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană”.

CLASA a X-a - Definiţia şi caracteristicile monologului. Tipuri de monolog

Monologul

Definiţie: Monologul este modul de expunere în care se prezintă discursul continuu la care nu se aşteaptă un răspuns. Caracteristici: • Monologul nu are replici şi nici destinatar. • Este specific genului dramatic, mai rar genului epic sau liric. • Se desfăşoară în situaţii restrânse. • Are dimensiuni variante. • Poate lua forma unei declaraţii, unei confesiuni sau unei povestiri. • La monolog sunt specifice exclamaţiile. Monologul interior – literar Definiţie: Monologul interior sau literar este monologul care ajută la caracterizarea personajelor, poate reda gândurile sau sentimentele unui personaj pentru a le aduce la cunoştinţă cititorului. Caracteristici: • Nu are replici şi nici destinatar. • Se desfăşoară în situaţii restrânse. • Are dimensiuni variante. • Sunt specifice exclamaţiile. • Este specific operelor literare. • Poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri

CLASA A Xll-a - „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga - Trăsături curent, idei poetice, elemente de compoziţie FIŞĂ DE LUCRU Precizaţi numele volumului în care a apărut prima dată poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga. INTRODUCERE Lucian Blaga este un poet, prozator, dramaturg interbelic modernist; este filozoful ale cărui idei despre cunoaștere se regăsesc în creația lirică prin conceptele de cunoaștere luciferică și paradisiacă, idei redate prin intermediul metaforelor plasticizante și revelatorii. Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul ”Poemele luminii”, publicat în anul 1919, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de criticul Eugen Lovinescu la revista și cenaclul “Sburătorul” și tradiționalismul, manifestat în jurul revistei “Gândirea” a lui Nichifor Crainic. Poezia se încadrează în modernismul expresionist prin: caracterul de artă poetică, exacerbarea eului, elementele de prozodie (ingambamentul), preocuparea pentru esențe, prezentarea misterului universal ca sens al existenței, al artei, al poeziei. I. TRĂSĂTURI CURENT O prima trăsătură modernistă a poeziei este caracterul de artă poetică. Tema poeziei este raportul dintre eu și univers și atitudinea poetică în fața marilor taine ale existenței. Viziunea despre lume a eului se confundă cu viziunea despre poezie. Blaga accentuează ideea acestui raport dintre poet și lume și dintre poet și creație. Rolul poetului nu este acela de a descifra, ci de a spori, prin creație, tainele lumii. A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei. Poezia este structurată sub forma unui monolog liric construit prin tehnica ingambamentului ce presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu litera mică sub formă unui discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime, versurile având măsură inegală. Versul liber presupune existența unui ritm interior și constituie un element de modernitate. Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția acestuia despre cunoaștere și creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul, filozofii au încercat să descifreze rațional tainele lumii, dar n-au reușit, de aceea azi ei nici nu mai cred că este posibil. Singura atitudine înțeleaptă este aceea de a contempla misterele fără a-ți propune să le înțelegi, ci să le amplifici prin creație. II. IDEI POETICE Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de cunoaștere redate prin metaforele: “lumina mea” și “lumina altora”. Celor două tipuri le corespund verbe antonimice : ”eu cu lumina mea sporesc” , ”lumina altora sugrumă” . Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune limita cunoașterii umane, “bariera marelui Anonim”. Acest tip de cunoaștere are un efect distructiv asupra misterului: “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns“, ucide “cu mintea tainele”. Cunoașterea poetică (luciferică) divide obiectul într-o parte care se arată, supusă contemplării poetice și o parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul. Blaga este numit poet transcendental, căci amplifică misterul cu ajutorul metaforelor revelatorii. Enumerația “în flori, cu ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a lumii, fiecare termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează arta, sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificante, iar mormintele presupun misterul de dincolo de “marea trecere prin lumină”. O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele albe ale lumii ce “mărește… taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând emoție și frumusețe prin potențarea misterului: ”căci tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari”. Blaga compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina lunii” nu risipește întunericul nopții, ci sporește misterul, prin amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. De fapt, poezia nu explică, ci sugerează, adică „îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care deschid drumul unui mare număr de interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă în versul „cu largi fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului. III. ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ALE OPEREI În ceea ce privește elementele de compoziție, un aspect important îl reprezintă însuși titlul, element paratextual ce anticipează tema cunoașterii. Titlul este o propoziție dezvoltată având ca subiect pronumele de persoana I, eu, marcă a eului liric ce anticipează lirismul subiectiv, dar și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc) atribuie eului o atitudine de protejare a tainelor lumii redate prin metafora revelatorie “corola de minuni”. Corola, simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar la sens conotativ sugerează totalitatea elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii poetice, minuni sau mistere, supuse contemplării poetice. Un alt element de compoziție ilustrează exacerbarea eului, reliefată prin frecvența pronumelor și a verbelor de persoana I, singular, ceea ce indică lirismul subiectiv: “eu nu strivesc”, “eu cu lumina mea”, “dar eu/ eu cu lumina mea”. În poezie se folosesc cuvinte din câmpul semantic al nopții incluse în structuri metaforice (“adâncimi de întuneric“,“ întunecata zare“) și al luminii (“cu razele ei albe luna“ ) în consens cu ideea poetică. Eul liric e marcat de pronumele la persoana I: „eu”, adică poetul, artistul. În concepția lui Blaga, arta reprezintă un mod de cunoaștere pe care el o definește poetic prin sintagma „eu, cu lumina mea”, așezând actul de creație deasupra simplei căutări spirituale. Pentru el, simbolul luminii capătă sensurile cunoașterii ca act de înălțare, deoarece lumina eliberează ființa și-o pune în legătură cu Dumnezeu. În concluzie, poetul propune prin creația sa o nouă viziune asupra lumii formate din “mistere” ce nu pot fi descifrate și reflectă viziunea despre creație și cunoaștere a poetului-filozof.

CLASA a lX-a - Comicul. Umorul. Ironia

În general, când vorbim despre comic, ne referim la specia genului dramatic denumită comedie. Aceasta este scrisă fie în proză, fie în versuri, iar acțiunea și deznodământul sunt caracterizate de o atmosferă veselă, ușoară. Conflictul care se află în centrul comediei este, de obicei, superficial. În comedii se satirizează realități sociale, defecte ale caracterului uman sau se prezintă situații amuzante. Comicul reprezintă o categorie estetică ce cuprinde acele aspecte ale unui text care provoacă râsul receptorului. Aceste elemente pot fi: situații, trăsături morale ce aparțin anumitor personaje, obiceiuri, limbaj. Comicul – categorie estetică, ce desemnează un fenomen care stârneşte râsul şi care nu periclitează existenţa celor implicaţi. Comicul provine dintr-o neconcordanţă între aparenţă şi esenţă, între adevăr şi minciună, între scop şi mijloace. Forme ale comicului : umorul, satira, ironia, sarcasmul, grotescul. Pentru realizarea comicului este nevoie de un contrast (între aparență și esență, scopuri și mijloace, plan și rezultatele acestuia etc.). El sancționează, implicând o atitudine critică relativ la elementul în jurul căruia se construiește contextul hazliu. Din această cauză, comicul presupune o anumită conștiință a superiorității celui care îl creează. Tipuri de comic : de situaţie, de limbaj, de nume, de caracter. a) Comic de situație Acest tip de comic se realizează printr-o multitudine de răsturnări de situație, precum și găsirea unor soluții surprinzătoare la conflictele prezente în cadrul acțiunii. Comicul de situaţie rezultă din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri insolite . Sursele comicului de situație sunt: • confuzia (sau echivocul) • substituirea • acumularea progresivă • triunghiul conjugal: Zoe-Tipătescu-Trahanache; • cuplul comic Farfuridi- Brânzovenescu; • încurcătura (pierderea scrisorii); • evoluţia inversă (Caţavencu); • quiproquo-ul (înlocuirea lui Caţavencu prin Dandanache); • orice scenă în care apar efecte comice; Comicul de limbaj este provocat de: - prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular. Cuvintele sunt deformate, mai ales neologismele, din lipsă de instrucţie: famelie, renumeraţie, andrisant, plebicist (familie, remuneraţie, adresant, plebiscit). - încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii; - contradicţia în termeni: «După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani.» ; - asociaţii incompatibile: «Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.» ; - nonsensul: «... ori să se revizuiască, primesc ! dar să nu se schimbe nimica...» ; - ticuri verbale; - Ghiţă Pristanda: curat murdar, curat constituţional; - Trahanache: aveţi puţintică răbdare. Comicul de caracter conturează personaje ridicole prin trăsături negative, stârnind râsul cu scop moralizator, deoarece nimic nu îndreaptă mai bine defectele umane decât rasul. Autorul creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative. Personajele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o trăsătură dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături: tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului amorez (Tipatescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Caţavencu), tipul cetăţeanului, tipul servitorului (Pristanda), prostul fudul (Farfuridi), prostul ticălos (Dandanache).

CLASA a Xl-a „Prâslea cel Voinic şi merele de aur”

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” – basm popular

Basmul este opera epică de mare întindere in care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice fiind săvârşite de persoane cu puteri supranaturale care reprezintă forţele binelui şi al răului. Din confruntarea lor ies învingătoare forţele binelui pentru că reprezintă idealurile omului şi ale comunităţii in care trăieşte. „Prâslea cel Voinic şi merele de aur” este un basm popular care face parte din volumul „Legendele şi basmele românilor” in care Petre Ispirescu a cules şi a inclus mai multe basme populare. Caracterul epic este dat de folosirea naraţiunii ca mod de expunere şi prin modul indirect de a exprima ideile şi sentimentele cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările reale şi cele fantastice se împletesc într-o ţesătură epică bine motivată. În general, lumea basmului este dominată de întâmplări fantastice, nelipsind însă cele reale. În „Prâslea cel voinic şi merele de aur” reală este existenţa unui împărat, a celor trei fiice şi a fiilor. Majoritatea întâmplărilor sunt fantastice: Prâslea se luptă cu zmeii care furaseră merele de aur, ajunge pe tărâmul celălalt, este adus de o zgripţuroaica pe pământ. Ca şi în alte basme există personaje reale şi personaje fantastice. Cele reale sunt: împăratul, fiii şi fetele, iar cele fantastice sunt: zmeii, zgripţuroaica şi puii ei. Personajele se grupează în jurul relaţiei bine-rău. Prâslea, împăratul şi fetele sunt personaje pozitive. Prâslea are şi puteri supranaturale: se transformă in flacără în timpul luptei, are o forţă neobişnuită, îşi taie carne pentru a hrăni zgripţuroaica. Zmeii şi fraţii lui Prâslea reprezintă forţele răului şi în final sunt pedepsiţi. Reale sau fantastice, personajele basmelor devin simboluri ale realităţii. Prâslea este idealul de dreptate şi cinste, zmeii şi fraţii reprezintă viclenia, răutatea şi violenţa. În basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” spaţiul şi timpul sunt precizate foarte vag. Timpul este nedeterminat, îndepărtat, fabulos. Spaţiul este real (grădina, palatul), dar şi ireal (tărâmul celălalt). Basmul are structură schematizată, în general respectată. Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Ca structură basmul se bazează pe un model unic. Are loc o intervenţie care destabilizează ordinea existenţei oamenilor, intervine eroul care îşi asumă o misiune, trece prin mai multe probe şi în final iese biruitor. Tot de structura basmului ţin formulele narative de început, mediane şi finale. Formula de început „a fost odată” ne introduce într-un timp fabulos şi anticipează întâmplările neobişnuite. Formula de încheiere „şi-am încălecat pe-o şa …” marchează sfârşitul acţiunii şi revenirea la realitate într-o notă de veselie şi optimism. În basm se observă preferinţa pentru cifra magică trei (trei fii, trei zmei). Un element fantastic este metamorfoza personajelor sau a obiectelor (Prâslea se transformă în flacără) Fiind o creaţie populară basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” are caracter anonim, oral şi colectiv. Se folosesc elemente ale limbii populare, multe expresii, proverbe, zicători. Opera literară „Prâslea cel voinic şi merele de aur” ilustrează trăsăturile caracteristice basmului popular. Subiectul se poate rezuma cu uşurinţă. A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fii. În grădina împărăţiei sale se afla un pom care făcea mere de aur, din care împăratul nu reuşise să guste, deoarece erau furate înainte de a se coace. An de an, în perioada coacerii, mulţi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai împăratului, au păzit pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese în zadar. Numai Prâslea reuşeşte să-l rănească şi să ducă mere tatălui său. El porneşte, împreună cu cei doi fraţi mai mari, în urmărirea hoţului şi, la un moment dat, drumul duce către tărâmul celălalt. Voinicul coboară pe celălalt tărâm şi ajunge la palatele zmeilor care furaseră trei fete de împărat. El se luptă cu zmeii, îi omoară, eliberează fetele şi, după ce transformă palatele în trei mere, se întoarce la locul pe unde coborâse. Fraţii săi trag afară numai pe cele trei fete iar pe Prâslea îl părăsesc cu gând să-l piardă. Rămas pe tărâmul celălalt, voinicul salvează puii unei păsări de zgripsor, care, drept recunoştinţă, îl scoate la suprafaţa pământului. Revenit în împărăţia tatălui său, după multe încercări, este recunoscut, fraţii săi sunt pedepsiţi, iar el se însoară cu fata cea mică şi-i urmează tatălui său la domnie. Personajul principal al basmului este Prâslea. El participă la întreaga acţiune şi este imaginea binelui, întruchipând idealul etic de cinste, dreptate şi adevăr. Numele său sugerează particularităţile eroului: cel mic, dar cel mai viteaz. Deşi este ironizat la începutul basmului de către tatăl său, reuşeşte să-l convingă pe acesta să-l lase să păzească mărul de aur. Inteligent, îşi face un plan pentru a prinde hoţul şi reuşeşte să îl rănească pe acesta. Basmul are un final fericit, încheindu-se cu nunta eroului. Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă impresionantă, omoară zmeii şi balaurul în luptă dreaptă. Prâslea este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi fabuloase. Alături de Prâslea, se constituie forţe ale binelui: împăratul, cele trei fete, corbul, pasărea zgripsor şi puii ei, meşterul argintar. Personajele care reprezintă forţele răului sunt adversarii lui Prâslea: fraţii invidioşi, (care îi doresc pieirea pentru a se lăuda cu izbânda) şi zmeii, personajele fantastice, care trăiesc într-o lume ce funcţionează după legi proprii, altele decât cele din lumea reală. Reprezentaţii răului sunt pedepsiţi întotdeauna în basm. Personajele reale – împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat şi meşteşugarul argintar – ca şi cele fantastice – Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul – indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevărului şi instituirea dreptăţii. Elementul fantastic include şi obiectele miraculoase (mărul de aur, furca de aur, cloşca cu puii de aur, dar şi seul şi apa). Ele ajută eroul să depăşească situaţiile dificile, iar cifra simbolică trei are putere magică. Respectând caracteristicile speciei, basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” începe cu formula introductivă: „A fost odată ca niciodată” care sugerează un timp imaginar. Prin ea, ascultătorii – cititorii – sunt introduşi într-o lume în care totul este posibil. Spaţiul de desfăşurare al acţiunii este şi el ireal (la curtea unui împărat, pe tărâmul celălalt). Formula finală „Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă ... şi încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa” are rolul de a scoate pe ascultători din lumea fantastică, iar nota ironică din formula de încheiere neagă veridicitatea celor povestite. Locul de unde pleacă eroul este curtea împăratului şi tot aici se va întoarce victorios acesta, iar drumul pe care îl parcurge singur constituie un prilej pentru a-şi dovedi calităţile - drum iniţiatic. Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru noţiunea de bine şi rău, reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor se desluşesc prin acţiune, care se petrece pe pământ, dar şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul care desparte cele două lumi. Ca orice basm popular, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” are numeroase elemente de oralitate, care menţin trează atenţia ascultătorului. Vorbirea directă se îmbină cu vorbirea indirectă, folosirea verbelor la perfectul simplu („îi mulţumi”, „fu primit” etc.) dau impresia că acţiunea s-a petrecut de curând, inversiunile şi repetiţiile ( „şi merse, merse”) specifice stilului oral, precum şi cuvintele şi expresiile populare („niţică”, „piroteală”, „soroc” etc.) sunt modalităţi specifice basmului. Stilul caracterizat prin oralitate, împletirea armonioasă a celor trei moduri de expunere – naraţiunea, descrierea şi dialogul – dau farmec basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a poporului român. Ca în orice basm, in “Prâslea cel voinic şi merele de aur”acţiunea este declanşată de un fapt grav care a perturbat ordinea din împărăţie - furtul merelor de aur din grădina împărătească. Basmul reprezintă o lume unde totul este posibil , faptele se petrec într-un timp imaginar şi într-un spaţiu cu trăsături specifice. Timpul, ca în orice basm, nu este precizat, evenimentele derulându-se “odată”, în infinitul temporal, într-un timp nedeterminat , sugerat de formula iniţială ”A fost odată ca niciodată”. Adverbul “ca niciodată” subliniază caracterul unic al întâmplărilor din basm. Întâmplările se petrec pe două tărâmuri diferite: într-o împărăţie oarecare şi pe tărâmul zmeilor. Acestea se află la mare distanţă unul de celăalalt, au trăsături diferite şi se conduc după legi proprii. Când ajunge pe taramul zmeilor, Praslea constată că toate lucrurile erau “schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni astfel făptuite erau pe-acolo”. Personajele din basm reprezintă două valori morale opuse: binele şi răul. În “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, binele prezentat de Prâslea, de impărat şi cele trei fete, de zgripţuroaică şi puii ei, de meşterul argintar, iar răul de către fraţii cei mari, de zmeii, de balaurul. Din confruntarea lor, ca in orice basm ies invingătoare forţele binelui, deoarece adevărul şi dreptatea trebuie să triumfe. Ca în toate basmele, personajele sunt înzestrate cu trăsături obişnuite, dar şi cu forţe fantastice. Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului, fiind un personaj complex: este modest, inteligent, are un acut simţ al anticipaţiei, este viteaz, curajos, consecvent, cinstit, generos. Acestor trăsături obişnuite li se adaugă cele fantastice: are o forţă fizică impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la gât, omoară balaurul), comunică cu făpturi de pe alt tărâm, înţelege graiul corbului, transformă palatelele în mere, face o furcă de aur care toarce singură şi o cloşcă cu ouă de aur. Există în basm personaje cu puteri fantastice care stau alături de personajele cu însuşiri obişnuite : zmeii, balaurii, corbul, zgripţuroaica şi puii sunt înzestrate cu însuşiri ieşite din comun: trăiesc pe un alt tărâm, au o forţă fizică neobişnuită. Personajele cu însuşiri obişnuite sunt şi ele numeroase: împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat, meşterul argintar. Împletirea realului cu fantasticul nu se manifestă însă numai la nivelul personajelor, ci şi al întâmplărilor din basme: merele de aur sunt furate în fiecare an, Prâslea îl bagă pe zmeu până la genunchi în pământ, apoi la gât, străbate drumul de pe tărâmul zmeilor până în împărăţia tatălui sau cu ajutorul zgripţuroaicei. Ca în majoritatea basmelor, Prâslea este ajutat de corb, de zgripţuroaică - care au însuşiri fantastice. Fiinţelor cu trăsături fantastice li se adaugă obiectele cu însuşiri supranaturale: merele de aur, biciul care transformă palatele în mere de aur, de argint şi de aramă, furca din aur, cloşca cu puii de aur. Basmul este o naraţiune amplă, cu o acţiune îmbelşugată, în care pot fi identificate momentele subiectului. Expoziţiunea basmului conţine formula iniţială care anticipează fabulosul întâmplărilor. Intriga are şi ea caracter fantastic şi reprezintă pretextul care declanşează acţiunea: în fiecare an, merele de aur sunt furate, spre nemulţumirea împăratului. Prâslea reuşeşte să-l rănească pe hoţ, după încercările nereuşite ale fraţilor săi şi porneşte în urmărirea acestuia. Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările, probele pe care trebuie să le depăşească personajul, pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea asumată. Datorită propriilor forţe, dar beneficiind şi de ajutor (din partea corbului, a zgripţuroaicei) eroul trece cu bine toate probele: se luptă cu zmeii, omoară balaurul, revine în împărăţia tatălui său, iar în final îşi dovedeşte identitatea (punctul culminant) şi al aventurilor sale şi se încheie cu o nuntă împărătească (deznodământul) Basmul este o creaţie literară destinată povestitului. Ele se povesteau la şezători , la clăci, la câmp, în armată, în cabanele lucrătorilor forestieri. Povestitul copiilor - în familie - este mai recent. Specifice basmelor, formulele iniţiale, mediane, finale, mult mai variate în basmele româneşti decât în basmele altor popoare. Ca majoritatea basmelor, ”Prâslea cel voinic şi merele de aur” începe cu formula iniţiala “A fost odată ca niciodată….” care îl introduce pe ascultător în lumea basmului, creează atmosfera, pentru receptarea întâmplărilor povestite, precizând totodată caracterul de ficţiune al basmului şi sugerând timpul întâmplărilor. Formulele mediane plasate la începutul unui capitol verifică atenţia auditorului, precizează continuarea acţiunii: ”căci cuvântul din poveste înainte mult mai este”; le sugerează deplasarea în spaţiu, distanţa parcursă: ”şi merseră, merseră”, durata: “şi se luptară, şi se luptară zi de vară până-n seară”. Formulele finale, mai bogate şi mai variate decât cele iniţiale readuc ascultătorii în lumea obişnuită, cea mai frecventă fiind: ”şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa”. Fiind o specie literară destinată povestitorului basmul se caracterizează prin oralitate între povestitor şi ascultătorii săi stabilindu-se o relaţie directă de comunicare. Şi în “Prâslea cel voinic şi merele de aur” ca în toate basmele sunt prezentate construcţii şi expresii populare (“se face luntre şi punte“, “a-şi lua inima-n dinţi“, “a nu-şi pierde cumpătul”), construcţii exclamative (“Unde dă Dumnezeu să cază un asemenea noroc chiar pentru mine!), inversiuni (rogu-te, “adevăr grăieşte gura mea”), repetiţii ( “făcu ce făcu”) vocative (“corbule, corbule!). Una dintre caracteristicile basmelor este preferinţa pentru cifrele magice: în “Prâslea cel voinic şi merele de aur”se repetă cifra trei: ”trei fraţi, trei fete de împărat, trei zmei”. Oglindind viaţa în mod fabulos, venind dintr-o lume îndepărtată “ce gândea în basme şi vorbea în poezii” basmul popular a reprezentat o bogată sursă de inspiraţie pentru scriitorii noştri care au creat basme culte de o mare frumuseţe (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Barbu Ştefănescu Delavrancea). “Prâslea cel voinic şi merele de aur” se încadrează în basmul popular prin toate trăsăturile sale: prin conţinut, prin valoarea sa educativă generată de valorile morale exprimate, prin valoarea sa etică şi estetică.

CLASA a Xll-a - „Lacustră” de George Bacovia

„Lacustră” de George Bacovia Date despre autor și operă. George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație - târgul de provincie claustrant - și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii în neființă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este „de plumb”, florile sunt „carbonizate”, parcul „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”. Poezia „Lacustră” . Apariţie. Temă. Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiției nefericite a creatorului; ea este o artă poetică, specie a genului liric în care se evindențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează. Semnificația titlului. Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un element al naturii - ploaia -, aparținând planului exterior și stările sufletești exprimate poetic. Sensul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuință (sau așezare) clădită pe stâlpi la suprafața apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică”(DEX). În sens conotativ, titlul (ca și întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicațiile ploii în planul psihic-uman. Structura și semnificații. Construcția poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultimă strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în fața fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima și ultima strofă) și planul interior, al subconștientului (strofele a doua și a treia) - și trei părți. Strofa I se deschide cu o referință temporală: „De atâtea nopți aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat de verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut șirul nopților de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valențele sufletești pe care le degajă: „Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconștientă prin excelență, „plânge” fără a-și da seama că va muri înecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morți. Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent și în „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinante, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „ a auzi” și prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuințele lacustre”. II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconștientului se face pe baza senzațiilor tactile. Advebul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, verosimil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungește în încăpere și chiar și în sufletul mistuit de coșmaruri: „Tresar prin somn”. Valul care izbește reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin inecare; el poate însă căpăta și accente sociale. „Podul de la mal ” își are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric. transmigrat în epoca primitivă, are aceleași temeri existente atunci. În plus, „podul de la mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăiește. Coșmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar și efemeră cu lumea exterioară. Istoria văzută ca un „gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleași temeri cu omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuința și chiar întreg universul. Eul liric presimte sfârșitul care ar putea fi provocat de prăbușirea „pilonilor grei” care sunt singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistența lor reprezintă unica șansă de supraviețuire, șansă care se minimalizează cu fiecare picătură de ploaie căzută. III. Repetiția primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coșmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” și „așteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentă așteptare a morții iminente, a dezagregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei. Elemente simboliste. Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simţi; este folosită sugestia menită să exprime cât mai fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluraritate de sensuri, la descoperirea cărora, cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de la mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria și repetiția care duc la acentuarea ideilor enunțate, dar și la crearea unei muzicalități interioare a versului. Elemente de prozodie. Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabilă, măsură a 8-9 silabe, ritm iambic. Concluzie. Creaţia bacoviana „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirma că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”. Plumb- G. Bacovia Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi face din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E. Lovinescu). 1.Încadrare într-un curent/ specie George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la nivel artistic amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă. Astfel Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace ameninţă să se prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori tari şi muzică monotonă. Alte elementele simboliste prezente în text sunt: utilizarea sugestiei- stările sufleteşti sunt exprimate prin simboluri ale naturii, utilizarea sinesteziei: sunt amestecate imagini vizuale („flori de plumb”), tactile („era frig”), auditive („scârțâiau coroanele de plumb”) şi crearea muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb, ce apare de șase ori în text. Ca specie, poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera sumbră creată dar și prin atitudinea tristă și fără speranță a eului liric bacovian. 2. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să aprecieze valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.), și o acaparează, fără posibilitatea evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și o împinge înspre decădere și moarte. Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul românesc. 3. Elemente de structură Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie, rău conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea. Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile prezenţei eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am început”, „să strig”, „meu”. Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două planuri: unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic). Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu închis morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, veşmânt funerar. Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie care nu cultivă valorile sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, individ dornic de înălţare în vederea depăşirii propriei condiţii. „Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi gingăşiei sunt alăturate aici contrastant (oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea şi moartea. Starea sufletească surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam singur”). Apariţia „vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se dezintegrează și afectează omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al corpului). Această senzaţie este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau coroanele”, sunet funebru ce simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul somnului prezent în prima strofă este sugestia morţii iminente. A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, care, în simetrie cu imaginea sicrielor din prima parte, doarme. Adverbul „întors” sugerează întoarcerea cu faţa spre apus, adică moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei umane, exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată ideea de solitudine: „stam singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului. „Strigătul”, imagine auditivă, este şi el o expresie a disperării. „Aripile de plumb” ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire definitivă a sentimentelor în moarte. Expresivitatea. Universul creat de Bacovia este perceput vizual („ funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”, „să-l strig”). Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece silabe şi ritm variabil. Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin simpla evocare a unei realităţi- moartea.

CLASA A X-a : “O seară la operă” de Mircea Cărtărescu

FIŞĂ DE LUCRU Alegeţi varianta corectă: “O seară la operă” de Mircea Cărtărescu este o poezie : a. filozofică b. de dragoste c. peisagistă “O seară la operă” de Mircea Cărtărescu “O seară la operă” este o poezie de dragoste scrisă de Mircea Cărtărescu și publicată pentru prima dată în anul 1983, în cadrul volumului „Poeme de amor”. Poemul face parte din ciclul „Monștri ai elegiei” situat în secțiunea centrală a cărții și este considerat a fi cel mai marcant poem postmodern al lui Cărtărescu de până la „Levantul”. Poezia lui Cărtărescu este structurată sub forma unui dialog pe o scenă de teatru și are ca temă iubirea, autorul lăsând impresia că eul liric își declară dragostea față de persoana iubită, într-un limbaj colocvial. Inclusă în volumul “Poeme de amor”, din ciclul „Monștri ai elegiei", (secțiunea centrală a cărții), “O seară la operă” a fost considerat „cel mai marcant poem postmodern" al lui Mircea Cărtărescu de până la “Levantul“ (Andrei Bodiu). Tema de suprafață - iubirea - (dezvăluită sub diferite fațete: iubirea virilă, cea filială, iubirea conjugală sau cea livrescă) coexistă cu o sinteză, străbătută de spiritul ludic și parodic, al poeziei românești de dragoste de la Văcărești la Nicolae Labiș, prin Conachi, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bacovia, Ion Barbu, Blaga și Arghezi. Argumentul cu care se deschide poemul avertizează asupra caracterului programatic și polemic al operei construite sub semnul ideii că orice poezie de dragoste poate fi, concomitent, nouă, originală, dar și născută din rescrierea și recombinarea tuturor poemelor de dragoste existente în istoria poeziei. În Argument, așadar, autorul ne atrage atenția asupra unei cunoscute speculații: date fiind limitele inerente ale vocabularului și, în același timp, infinitele posibilități combinatorii din interiorul lui, o maimuță dresată să bată la mașină și „având la dispoziție infinitatea timpului" ar reuși, la capătul a mai multe trilioane de ani, „să reproducă un sonet de Shakespeare". Înțelesul acestui Argument se limpezește, desigur, prin lectura poemului ce pare a fi scris pentru a „pune in practică" programul postmodernist al autorului: „Postmodernul - precizează Cărtărescu în Postmodernismul romanesc - nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează*. „Nu există un grad zero al vocabularului poetic, accentuează Nicolae Manolescu. Poeziile mai curând reflectă o tradiție literară decât sunt expresia unor trăiri. La limită, o poezie de dragoste poate fi sinteza unei anumite lirici erotice, ca un text născut din alte texte, într-o coexistență pașnică." “O seară la operă”, ca urmare, se încheagă pe o eterogenă țesătură inter-textuală: autorul „operează" cu „limbaje" poetice cunoscute, topește în materia propriului stil , stiluri ale altor poeți, cu o inepuizabilă poftă ludică și cu o inegalabilă capacitate de a pastișa și parodia. Poemul este alcătuit din șase părți, organizate în jurul a două refrene, unul prezent la începutul părții întâi și a cincea (pastișa după Labiș): „Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu deasupra chioșcului de ziare, stației de taxi, farmaciei și WC-ului public din piata galați"); iar al doilea - la sfârșitul părții a doua și a patra („ah, doamne, și acest troleibuz care mă duce zi de zi la serviciu unde muncesc ca să-mi pot întinde șira spinării mele în patul femeii pe care o urăsc"). În prima secvență, poetul exersează multiple resurse de „punere în scenă" a sentimentului de iubire. Exuberanța, euforia juvenilă datorată ivirii iubitei este jucată, trucată, mistificată într-un spectacol de punere la încercare a limbajului poeziei de dragoste. Registrul liric livresc (cu referințe directe la Nicolae Labiș sau cu aluzii la Topârceanu și chiar la Nichita Stănescu) este placat pe registrul colocvial prozaic (amestec strident de forme și termeni familiari, neologisme, barbarisme), fantezia lingvistică asociativă a poetului fiind enormă. Într-un decor ce absoarbe, cu detalii precise, realitatea cotidiană a orașului București, iubita este evocată, laudată, ironizată, idealizată, transfigurată ca într-un spectaculos joc cu toate valențele sentimentului. Îndrăzneala estetică a autorului este, pe urmele lui Baudelaire și Arghezi, de a lărgi aproape neverosimil de mult, sfera poeticității, încorporându-i o recuzită și un limbaj considerate, prin tradiție, „nepoetice": „e-un curcubeu pe fiecare patiserie-n-tomnată și chiar pe bombeul pantofului meu (); - dar iat-o că se arată: dinspre Eminescu, întunecând chioșcul de dulciuri și vulcanizarea cu zgomotul pe care-l face marea (); venind în jupa ei frez printre norii ei gri ca și cum tramvaiele s-ar răsturna și fiarele din beton s-ar zgârci venind pe trotuar ca un policandru cu focul galben, și tandru tandru sucind, sucind tandru din poșeta, din ruj, din batistă, din oglinjoară, din mărunțiș, din abonament și din fese/ca oricare dintre alese. (); erai cea mai frumoasă femeie din lume. povestea vieții tale era cea mai tristă din lume inima ta era cea mai tristă ochii tăi erau neverosimil de triști barbia ta era fantomatic de tristă ……………………………………………….. ……………………………………………….. erai cherchez la femme gata oricând de un dulce bairam (); veneai dinspre Eminescu în piața galați (). În a doua parte a poemului sunt recuperate, ca printr-o anamneză, fragmente din timpul copilăriei; acestea curg fără nici o legătură unele cu altele, pe ecranul memoriei eului auctorial ajuns la maturitate și cufundat, până la dez-abuzare și nevroză, în monotonia vieții conjugale. Discursul liric integrează, în structura-i compozită, secvențe narative și dialogale (conversaționale), printr-un îndrăzneț demers artistic de ștergere a granițelor dintre genuri. Stilul este și-aici voit prozaic, într-o măsură mai mare, încărcat de platitudinea oralității colocviale. Partea a treia se deschide abrupt cu imaginea eului-poet nevoit să locuiască în același apartament cu Maimuțoiul, care este un alter ego. Trimitere la ideea Argumentului, Maimuțoiul reprezintă cealaltă ipostază a creatorului - cel care nu scrie despre emoții trăite, ci rescrie poezii de iubire. El este surprins în plin proces de „creație", pe punctul de a termina „o odă cum n-a văzut Kansasul", oda care, evident, nu are nimic comun cu specia respectivă. Registrul liric este, în această parte, complet schimbat. Ne aflăm, neîndoios, acum sub regimul ludicului, al „mimării" și al „fantazării", al invenției absolute. În spațiul jocului se ivește al treilea „personaj" al poemului, Femeia, „o domnișoară de plexiglas", „o muierușcă mirată" . Inițiativa Maimuțoiului care, fascinat de frumusețea femeii, ,fu mai rapid decât mine: sări și îi sărută mânuța aproape de cot", conține o provocare erotică ce pregătește miezul poemului, „Duetul", de departe secvența cea mai spectaculoasă. Declarațiile reciproce de amor ale Maimuțoiului și ale Femeii sunt o post-modernă rescriere a istoriei liricii noastre de dragoste de la Văcărești și Conachi, prin Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu și Macedonski, la Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Blaga și Voiculescu. Intentia autorului nu e, după cum subliniază Nicolae Manolescu, minimalizatoare, ci „recuperatoare". Demersul acesta de revalorificare a unor stiluri cunoscute (prin procedee ale intertextualitatii: pastișa, aluzie, citat etc.) este caracteristic postmodernității literare. La sfârșitul părții a treia, Femeia, întruchipare de fum, rod al fanteziei eului-poet și ak alter egoului său, dispare. În partea a patra a poemului eul-poet reexploatează filonul „biografic". El este din nou copleșit de amintiri, trăind eșecul vieții familiale și adresându-se reprobator mamei. Patetismul expresiei este trecut prin filtrul ironiei și al autoironiei. Revenirea la registrul „biografic" din partea a doua, pe aceeași coordonată a iubirii filiale asociate cu dragostea conjugală, reliefează structura ciclică a poemului. Simetria este, de altfel, pusă în evidență și prin reluarea versurilor de la finalul părții a doua, sub formă de refren. Platitudinea amorului conjugal și exuberanța îndrăgostirii juvenile sunt, incontestabil, cele doua laitmotive în contrapunct ale poemului, subliniate și cu ajutorul versurilor-refren. Ele relevă „polimorfismul" iubirii (Andrei Bodiu), tema de suprafață a operei, pe care metapoezia nu o poate, totuși, eclipsa complet. În ce priveste „biografismul" accentuat al versurilor, „poemele de amor" cărtăresciene „reprezintă cea mai radicală și completă încercare de subversiune, din literatura noastră, a poeziei înțeleasă ca expresie sau confesiune sentimentală" (Nicolae Manolescu). Termenii în care trebuie discutat „biografismul" poemului nu mai sunt aceia tradiționali, ei trebuie să se subsumeze poeticii postmoderniste. În fapt, după cum își continua demonstrația Nicolae Manolescu, demersul artistic al lui Cărtărescu tinde spre „o dublă subversiune" pe de-o parte, „valorificarea lirică a prozaicului" (cu inserții „biografice"), pe de altă parte, rescrierea, în regim ludic și parodic, a poeticului. Construit prin repetări concentrice, discursul liric reînnoadă, în partea a cincea, „viziunile" îndrăgostitului adolescentin, așezându-le din nou sub semnul versului pastișat din Labiș: .Sânt iar îndrăgostit. E-un curcubeu ()". Eul-poet este „un Conachi în blugi" (N. Manolescu) care se tâanguie, suferă sau se bucură febril, își exaltă tânguitor iubita, numai că toate aceste tonuri ale lamentoului poetic sunt minate de ironie și autoironie. Sentimentalismul tandru și patetic, senzualitatea sunt jucate, mistificate, puse în scenă, după cum am mai arătat, sub forma unui spectacol de parodie, care le atenuează până la derizoriu. Cealaltă, amintită mai sus, atitudine față de poezie („valorificarea lirica a prozaicului") este și ea definitorie pentru poetica postmodernistă. Autorul le permite banalului, cotidianului și falsei trivialități să pătrundă în spațiul jocului poetic. Cuvântul comun, termenul argotic eliberat de „haloul" vulgarității, stridentele onomatopeice alături de diminutivele catifelate, cuvântul strict specializat și barbarismul, toate respinse, până la un anumit moment, de tradiția poetică, sunt combinate contextual de autor cu o fantezie lingvistică ce amintește de avangardiști. Această fantezie lexicală este, totodată, lucid controlată și supusă unui scop estetic limpede. lată, spre exemplu, o secvență de text: .și în sarafanul femeii care erai dac-au ajuns chiar și pizzeriile să se intereseze de tine! dacă funcționezi mai bine decât un motor de gordini! dacă treci în tramvaiul 16 printr-o lume înnebunitor de iubeață cu poșeta de lac în mănușa de ață! dacă părul tău fugărit pare un dric aurit, cu geamuri din aripă de muscă! ………………………………………………… ………………………………………………………… doar daca nu mai m-ai chinui" () Partea a sasea a poemului este o încercare de sonet shakespearian și pare să fie o .demonstrație" a imenselor resurse de combinare a cuvintelor pentru a reproduce o formă poetică pe care tradiția liricii universale a consacrat-o. Se face, astfel, indirect, trimitere la conținutul Argumentului, întărindu-se ideea sub ale cărei auspicii este construit întregul text. Figura simbolică a Maimuțoiului, ipostază a artistului care „mimează", „recombină" și „rescrie", revine concentric în câmpul atenției cititorului. Alter ego al poetului, aceasta „mască" lirică acoperă (și totodată descoperă) declarația implicită a autorului în sprijinul unui anumit program estetic, firește postmodernist. “O seară la operă” este, până la “Levantul”, textul cărtărescian în care „meta-poezia atinge punctul cel mai înalt, prin asumarea ironică și conștientă a condiției sale livrești" (Radu G. Teposu).

CLASA a lX-a - “Hronicul și Cântecul Vârstelor” de Lucian Blaga, comentariu și rezumat

FIŞĂ DE LUCRU Alegeţi varianta corectă: „Hronicul și cântecul vârstelor” este un roman: a.autobiografic b. fantastic c. istoric d. poliţist d. social „Date despre operă: „Hronicul și cântecul vârstelor” a fost scris între anii 1945-1946 și este o lucrare cu caracter autobiografic pronunțat. Opera a apărut după moartea scriitorului, abia în anul 1965, deși fusese scrisă cu mult mai devreme. Romanul îl înfățișează pe Blaga de-a lungul anilor, atât în copilărie cât și în plină formare. Alte opere ale autorului sunt: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, „Izvorul nopții”, „Stelelor”, „Părinții”, „Gorunul”, „Liniște”, „Noi și Pământul”. Specia literară: Roman Tipul romanului: roman memorialistic, autobiografic Genul literar: Genul epic Semnificația titlului: Titlul romanului sintetizează ideea centrală a acestuia, și anume, faptul că lucrarea conține o mărturie cronologică a evenimentelor principale ce au marcat viața lui Blaga, surprinse în diferite faze ale existenței sale: copilăria, adolescența, prima tinerețe. “Hronicul și Cântecul Vârstelor” de Lucian Blaga - Comentariu literar – Scrisă între 10 noiembrie 1945 și începutul lui iulie 1946, « Hronicul și Cântecul Vârstelor » este pentru literatura română ceea ce reprezintă pentru Goethe și pentru literatura germană celebra sa lucrare cu caracter autobiografic : « Aus meinem Leben ». Lucrare cu un pronunțat caracter biografic “Hronicul și Cântecul Vârstelor ” se deschide cu fabuloasa lume a copilăriei. Blaga pătrunde în profunzimea amintirilor. Copilăria autorului a fost dominată de absența cuvântului, pe care însuși poetul o explică, ca fiind o prelungire a unei stări embrionare dincolo de firesc sau o nefirească luciditate ce s-a așezat între el și cuvânt. Deși ființă vie, copilul Blaga de atunci încă mai dorea stagnarea în pântecele mamei, asemănate cu un scut protector, față de lumea care urma să îl izbeasca. Pentru el, pășirea în viață însemna “cuvântul’. Frica era stăpâna sufletului infantil, care prefera să aspire la muțenie. Deși înțelegea tot ce i se spunea, copilul tăcea, doar executa, fiind el însuși un « prizonier » al muțeniei, pentru că își dorea asta. Putea oricând să părăsească sfera captivității, însă frica de lume își spunea întotdeauna cuvântul. Teama pe care mama copilului o simte, o determină să îl ducă la doctor, pentru a afla adevărul. Poetul afirma : « Nu mai era nimic de spus ». Mama copilului află că Lucian putea să vorbească, dar se temea să o facă. Până acum a preferat să se creadă că este mut, dar doctorul va spulbera orice teamă a mamei. Ajungând acasă, femeia încearcă să își convingă odrasla că vor cunoaște rușinea dacă nu va începe a vorbi, însă strădaniile acesteia au fost în zadar. Ca răsplată pentru protecția oferită de mamă, Lucian se vede nevoit să vorbească, dominat și acum de un aspru sentiment de frică. Îi era rușine și teamă. Căuta un sprijin, un paravan între el și cuvânt și « de sub strașina degetelor și a palmei începe a vorbi ». Încă încerca să se apere de lumea cuvântului ca și cum s-ar fi apărat să nu ia în primire păcatul originar. Vorbea întocmai ca oamenii locului cu cuvinte dialectale. Ultimul copil al Anei și al lui Isidor Blaga, Lucian începea să pășească pe cărările vieții. Privea viața ca e o luptă pe care doar dacă ești cu adevărat puternic poți să o răzbați. Pe parcursul întregii copilării, Blaga trăiește pe fondul rural și arhaic, deoarece, lirica lui Lucian Blaga își trage rădăcinile cele mai adânci din solul satului romanesc, de unde îi vin ispitele miturilor populare, interpretate personal și întregite de fantezia sa. Astfel, poetul prozator Blaga descrie casa părintească, așa cum și-o amintește, ca o clădire veche, masivă în stilul celorlalte case din sat. Fiind mediul copilăriei sale, locul unde a învățat să vorbească, să gândească. Blaga se leagă de orice amănunt, fiecare având o semnificație mai mult sau mai puțin importantă. Alcătuiește un arbore genealogic al familiei Blaga cu Simion Blaga -preot in sat-. Casa amintirilor este mai veche decât însuși poetul, care înțelege că și strămoșii săi au avut amintiri legate de locul acesta. Uriașul castan din grădiniță este considerat de Blaga un protector al familiei, un duh ocrotitor, care a slujit neamul Blaga de-a lungul timpului. Sufletul copacului se stinge o dată cu sufletul lui Isidor Blaga. În salonul de lux, au rămas vii în amintirea poetului cele două dulapuri cu uși ce luceau în jocuri, ca de apă și o comodă Biedermeier, pe care un ceas auriu cânta - când era « tras » - melodii vieneze, reflectând astfel, aerul clasic al timpului, sugerând tipul familiei adaptate vremii. Copilăria lui Blaga este formată din mai multe părți care cuprind începuturile cuvântului, descrierea casei părintești și rolul important al părinților. Cuvintele « mama » și « tata » sunt scrise cu litere majuscule sugerându-se astfel sentimentele de venerare, de respect, de admirație, mulțumindu-le pentru viața pe care i-au făcut-o drept dar. Descrierea tatălui se rezumă doar la aspirațiile sale : un pasionat al cărților, devotat bisericii și satului, uitând de propria gospodărie. Preotul fiind un om cu carte era marcat de dorința de cunoaștere. Mama este pentru poet ființa primară, aducătoare de viață și de speranță, mereu iubitoare, fără școală, dar cu instincte materne foarte bine dezvoltate. Ana Blaga este tipul femeii mature, întreprinzătoare , egoistă, dar doar din dragoste pentru familie, căci femeia nu se gândește decât la familie și niciodată de ea însăși. Asemănată cu o ființă măreață, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată și în același timp o fire blândă, o zână coborâtă din tărâmul basmelor pentru a le fi mereu alături, este imaginea mamei iubitoare, ocrotitoare. Rezumat pe capitole al cărţii "Hronicul și cântecul vârstelor" scrisă de filozoful, poetul, dramaturgul şi jurnalistul român român Lucian Blaga Capitolul 1 – Personajul principal a început să comunice cu ceilalţi la patru ani, îndemnat de mama sa, care l-a dorit deoarece Leti, sora lui mai mare, a murit într-un accident. Capitolul 2 – Autorul descrie ograda şi casa - povestește în special despre ceasul vechi din salon - şi îşi prezintă tatăl, un mare iubitor de literatură. Capitolul 3 – Primii prieteni ai băiatului au fost fetele, apoi băieţii : Vasile, Roman, Tudorel. Împreună cu aceştia mergea cu gâştele pe deal, dar într-o zi, Lucian le-a pierdut. Tatăl său le-a recuperat, plătind o sumă de bani. Tot în acelaşi timp, umbla un câine turbat prin sat, care a muşcat câteva persone. Câinele l-a muşcat se afla şi pe Vasile, care a fost trimis în Budapesta pentru a se vindeca. Capitolul 4 – Tatăl băiatului spera ca prin comasare să obţină o distribuţie raţională a pământurilor. Acesta era hotărât să dea pământurile ţăranilor spre comasare, deşi unii săteni nu erau de acord. Aceştia din urmă au încercat să se răzbune, punând nişte cartuşe metalice în cocenii cu care familia lui Lucian - personajul principal - făcea focul. Capitolul 5 – În copilărie, Blaga credea în poveştile mamei sale. El îndrăgea o poveste pe care i-o spune aceasta, deşi îl înfricoşa. De asemenea, era naiv, deoarece, într-o zi, a avut senzaţia că cerul îl urmăreşte. Împreună cu prietenul său, au încercat să rupă cerul în două, dar nu au reuşit. Capitolul 6 – Deşi părinţii lui îşi doreau ca Lucian să meargă la şcoală de la 5 ani, acesta refuză. Aşadar, la şase ani începe sşoala. Într-o zi, dascălul îi anunţă că satul arde, aşa că băiatul se duce acasă şi o ajută pe mama sa să aibă grijă de gospodărie. Capitolul 7 – Deoarece băieţii trecuseră de vârsta la care aveau responsabilitatea de a păzi gâştele, aveau mult timp liber vara. Lor le plăcea să stea pe iarbă, lângă râu, goi. De Sfântul Ilie, s-au dus călare să vadă o piesă de teatru. Capitolul 8 – În fiecare vară, un copil murea înecat în apele Morii. Anul acesta, ei au fost martori la ridicarea unui corp, din acel loc. Auzind clopotele care băteau pentru acel suflet, băieţii se gândeau ce ar simţi ei dacă ei ar fi morţi. Capitolul 9 – La 1 septembrie 1902, băiatul era din nou la şcoală, dar de data aceasta la Sebeş. Copiii erau aşezaţi în bănci după nivelul lor la învăţătură. Băiatul a ajuns din ultima bancă, în prima, şi a rămas acolo un an întreg. Cu toate că era interzis, Lucian pleca săptămânal să-şi viziteze părinţii. Capitolul 10 – La vârsta de zece ani, băiatul îşi dă seama de dragostea lui pentru religie. Cu toate că mama sa era preoteasă, aceasta nu se ducea prea des la biserică. Mergea doar de două ori pe an : de Paşte şi de Crăciun. Cu toate acestea, băiatul îndrăgea foarte mult religia. După un an, el nu mai era atât de credincios. Capitolul 11 – Într-o zi, împlinindu-se o sută de ani de la moartea lui Schiller, copiii primesc cărţi şi broşuri despre viaţa acestuia. Lucian este foarte impresionat de viaţa poetului. Îi plăcea să deseneze casa în care Schiller s-a născut. Capitolul 12 – Datorită faptului că era întotdeauna bolnav, tatăl lui Blaga hotărăşte să petreacă câteva săptămâni la Bistra, în munţii Sebeşului. Ei trec prin mai multe sate până ajung la Bistra şi este fascinat de locurile pe care le vede. Leagă prietenii de scurtă durată şi se îndrăgosteşte de fata unui ungur, Erji. Personajul principal va dori mereu să se întoarcă în acele locuri. Nu s-a mai întors acolo niciodată. Capitolul 13 – În anul 1904, începe o secetă cum nu se mai pomenise până atunci. Dogoarea secase râurile şi lăsase holdele pustii. De fiecare dată când zăreau un nor pe cer, toţi ieşeau la poartă şi se rugau să plouă. Într-o zi, se răspândeşte vorba că au sosit transporturi de porumb din America. Vestea aceea îl bucura pe copil, care, de atunci, a considerat America un semn al speranţei. Capitolul 14 – Odată cu venirea verii, veni şi Alexe N., un bun prieten cu Liviu, unul dintre fraţii lui Lucian. Liviu, care era acum studet, îşi petrecea majoritatea timpului studiind nişte carnete pline cu cifre şi formule. Băiatul îşi petrece timpul cu Alexe. Pasiunea lui Liviu era de a discuta cu tatăl său despre articolele din “Semănătorul”. De multe ori existau dispute între ei pe tema aceasta. În clasa a IV-a, în timp ce era la şcoala din Sebeş, Lucian observă că dascălul Hans Wolf, deşi era sever, avea o simpatie deosebită pentru el. Acesta considera că Lucian este cel mai strălucit elev al şcolii. Capitolul 15 – În 1906, Lucian împreună cu fratele său Liciniu, pleacă cu trenul la Braşov, pentru a-şi urma studiile la liceul Şaguna. Aceştia vor sta la Liviu, fratele lor care era acum profesor. Lucian se acomodează repede şi îşi face curând prieteni, dar din clasele superioare. Gheorge Popa era cel mai bun prieten al său. Băiatul câştigă simpatia profesorului de latină şi îl considera cel mai bun la latina. Lucian şi Liciniu se mută la Rupi, un măcelar de care se teme Lucian. Băiatului nu îi este frică doar de gazdă, îi este frică şi de ceilalţi oameni de pe stradă. Capitolul 16 – Băiatul îşi dă seama că părinţii lui nu îşi mai permit să îl ţină la liceu. Acesta aude mai multe conversaţii când ei vorbesc despre datorii şi restanţe. Lucian a continuat să înveţe, să citească cărţi. Era pasionat de problemele de ştiinţă, era un geograf inedit, se descurca foarte bine la astronomie şi îi plăcea foarte mult mitologia. S-a angajat ca preparator la colegiul “Vechiul Regat”, pentru a strânge nişte bani de buzunar. Prima lui iarnă în Braşov este cumplită, dar reuşeşte să treacă peste ea. În mai, a avut loc o petrecere a elevilor de la toate şcolile româneşti din Braşov, numită “maial”. Ştiind că este un elev bun, nişte băieţi mai mari îl îmbată pe Lucian şi îşi bat joc de el. Capitolul 17 – Ajuns la facultate, în anul doi, personajul principal constată că nu era în relaţii atât de bune cu ceilalţi colegi ai săi. A fost bătut de cei care fumau în spatele şcolii, pentru că le răspunsese cu superioritate. Cu toate acestea, mergea la vechea lui şcoală, atât pentru produsele de patiserie, cât şi pentru a le da o mână de ajutor elevilor cu hărţile la geografie, în schimbul unei sume de bani. Capitolul 18 – În primăvara anului 1908, în ziua de Florii, cei trei fraţi se întorc acasă. Când au ajuns acasă, au aflat că tatăl lor era bolnav. Acesta a fost trimis în Munţii Boemiei pentru a fi tratat. Acolo va sta două luni. La sfârşitul lui iunie, boala părea să se agraveze. În perioada când părinţii sunt plecaţi în Oaşa, tânărul descoperă biblioteca tatălui său. Aceasta conţinea diferite cărţi, atât despre literatură, cât şi de matematică, fizică şi lecturi abstracte. Într-o zi de august, acesta este întrerupt din lectură, de o femeie care îl întreabă dacă tatăl său a murit. După câteva ore, află de la fraţii săi, care fuseseră duşi la Sebeş, că tatăl lor murise. Lucian se refugiază o perioadă, sfâşiat de vestea primită. Capitolul 19 – Personajul principal pleacă la Cugir pentru a se detaşa de atmosfera tristă de acasă. Într-o încercare de a-şi plăti datoriile, mama lor se hotărăşte să vândă casa şi pământurile şi să se mute cu ei la Sebeş. Împreună cu Liciniu, plecă la Braşov, în luna mai, în perioada de susţinere a examenelor. La sfârşitul lui iunie, Lucian şi Liciniu află că au trecut examenele. Capitolul 20 – Lucian îşi petrece o parte din vacanţă în satul Vinerea şi în cealaltă parte a vacanţei îl meditează pe Remus, un prieten de familie, copil deştept, dar neglijent. Toamna, Remus îl primise pe Lucian să stea cu el în cameră, aşa cum îi promisese. Lucian era interesat de cărţi şi de lectură, dar Remus nu era. În primăvara anului 1910, cuprins de inspiraţie, Lucian creează şi publică poezia “Noaptea” în ziarul “Românul”. Capitolul 21 – Ajuns în clasa a V-a, el cunoaşte mulţi colegi noi. Îl cunoaşte pe Aurel Vlaicu. În prima zi în care l-a cunoscut, acesta ţinea în mână un aparat alb, mic ca o jucărie. Le explica tuturor că este un aeroplan, şi îl prezenta tuturor. Capitolul 22 – Dascălul Iosif Blaga, profesor de filosofie la liceul Şaguna, obişnuia să organizeze, o dată la câţiva ani, o excursie în Italia. Unchiul Iosif, Lucian, Mărioara şi încă câţiva tineri pleacă către Italia. În drum spre Italia, aceştia trec prin multe oraşe şi vizitează Constantinopolul, Atena, Messina, Vaticanul, Roma, Florenţa şi Veneţia. La intoarcere au trecut prin Budapesta. Capitolul 23 – Profesor de limba greacă, Paul Budin, preda la Liceul Şaguna. Deşi era o persoană înstărită, el se mulţumea cu lucrurile pe care le primea de la copiii mai slabi, în schimbul unei note de trecere. Lucian era impresionat de acest profesor, de calmitatea acestuia, chiar dacă elevii săi îl puneau mereu la încercare. La întoarcerea sa din Italia, află că domnul este bolnav şi peste şase luni moare. Capitolul 24 – Într-o vară, Lucian îşi petrece vacanţa în satul Vinerea, fiind gazda lui Remus. O cunoaşte acolo pe domnişoara Roma, fiica unor rude apropiate, cu care începe să se întâlnească. Apoi, el îi scrie scrisori pe care i le citeşte. Îşi dă seama că se îndrăgostise de ea. Doi ani mai târziu, Roma moare de tuberculoză. Capitolul 25 – În clasa a VI-a, Lucian începe a îndrăgi cărţile filozofice, dar cel mai mult îi plac cărţile lui Henri Bergson. Într-o perioadă, tânărul nu se simte bine, se îmbolnăveşte din ce în ce mai des. În acea perioadă vine Simion Laşiţă, un văr de-al doilea, ce avusese de gând să se înscrie la Facultatea de filozofie. După şase-şapte ani de studiu, vărul a picat examenele. Lucian se duce să îl viziteze. Acesta avea o bibliotecă foarte mare, plină cu cărţi de filozofie. Lucian este impresionat de cărţi şi în fiecare săptămână venea la Simion să le împrumute. Capitolul 26 – Lucian observă că îl încearcă o răceală. Deoarece febra persistă, acesta rămâne în grija mamei sale şi în acest timp citeşte mult pentru a nu rămâne în urmă cu şcoala. Se însănătoşeşte abia după trei luni. La începutul primăverii, ia parte la ultima petrecere cu dans a elevilor. Acolo o întâlneşte pe domnişoara Cornelia, fiica unui om politic din Banat. Tinerii se îndrăgostesc şi se vor căsători peste câţiva ani. Capitolul 27 – La începutul toamnei, Lionel îşi deschide un birou de avocatură, fiind ajutat de Lucian, care rămâne cu el. De multe ori, pentru că rămânea la birou, el era confundat cu fratele său. În primăvara anului 1914, tânărul publică un articol în revista “Românul”, dar sub semnătura lui Ion Albu, din dorinţa de a-şi vedea scrisul tipărit. Capitolul 28 – La sfârşitul lui iunie, 1914, Lucian se întoarce acasă pentru a-şi anunţa mama că a trecut bacalaureatul. În timp ce îşi schimba trenul care urma să îl ducă la Sebeş, auzi ca Franz Ferdinand a fost asasinat. La sfârşitul lui iunie, a pornit războiul. Pe 20 septembrie, tânărul se inscrie la Facultatea de teologie. Capitolul 29 – În cele două săptămâni pe care le petrece la Sibiu, Lucian îşi cunoaşte verişoara. Pe timpul iernii, acesta scrie nişte lucrări despre concepte ca “materia” şi “energia”, pe care i le trimite acestei verişoare cu rugămintea de a le duce la Bucureşti şi de a i le da directorului revistei “Convorbiri literare”. Revista a publicat articolul trimis. Capitolul 30 – Pe timp de război, în intervalul dintre 1915 și 1916, Lucian se duce la Andrei Oțetea, un bun prieten, la Sibiel, pe care îl cutreieră. Lucian se bucură de ospitalitatea mamei lui Andrei și creează piesa – poem “Tulburea apelor”. Capitolul 31 – Cu ocazia începerii unui nou an școlar, Lucian se vede nevoit să își continue studiile la Facultatea de teologie. Fiind în anul I, el trebuie să dea niște examene restante. Studiind temeinic timp de două săptămâni, cu toate că la celelalte examene s-a descurcat de minune, la Cântările bisericești, a întâmpinat anumite dificultăți, fiind nevoit să dea corigența până la Crăciun. Capitolul 32 – În vara anului 1916, Lionel este chemat de urgență la Viena, și știind că va sta câteva săptămâni, îl ia și pe Lucian cu el. Deoarece Lionel avea treabă la spitalul militar, Lucian se plimba prin centrul orașului. În timp ce admira splendoarea Vienei, el se întâlnește cu un vechi prieten din liceu, Ion Clopoțel, care îl invită pe el și pe fratele său la o cafea, a doua zi. Acolo se întâlnește și discută cu câțiva români intelectuali. După patru săptămâni se întoarce acasă. Capitolul 33 – După două zile de la întoarcerea lor din Viena, aceștia află că România a declarat război. Lionel îi îndeamnă să se ducă la Poliție pentru a-și face o autorizație pentru a învăța în străinătate. După ce o obține, Lucian pleacă spre Viena. După câteva zile, află câteva vești bune în legătură cu războiul, dar fratele său nu vine în Viena. Capitolul 34 – Pe timp de război, presa continuă să scrie zilnic detalii. Tânărul nu se mai intereseaza de cărți, ci se preocupă de știrile din ziare și reviste. Capitolul 35 – Lucian trecea foarte rar pe la apartamentul pe care îl închiriase, în schimb trecea pe la o cafenea pe care o îndrăgea. Seara, când se întorcea acasă, fata gazdei, o tânără de optsprezece ani, găsea mereu pretexte pentru a-l reține în cadrul ușii. Era invitat uneori la ceai. O data, cei doi tineri s-au dus împreună la film. Fata ii face avansuri, dar el nu este interesat, așa că rămân doar prieteni. Capitolul 36 – Pe la mijlocul lunii octombrie, Lucian, fiind la Universitate, își caută numele pe o tăbliță, pentru a putea intra în clădire. Atunci, găsește numele Corneliei, o prietenă cu care a dansat la o petrecere. Mergând des la bibliotecă, Lucian o vede Cornelia, care îl recunoaște și de atunci ei vor petrece foarte mult timp împreună. Capitolul 37 – Cei doi tineri încep să se întâlnească, la bibliotecă, la restaurant și devin un cuplu. Cornelia dorea să plece la București după încheierea războiului. Capitolul 38 – La începutul lui noiembrie, Lucian primește o scrisoare de la fratele său prin care este anunțat că Școala teologică de la Sibiu s-a redeschis la Oradea și că el trebuie să vină imediat acasă pentru a nu pierde înscrierile. Deși îi este greu, el se desparte de Cornelia, dar îi promite că îi va scrie zilnic. La examene se duce nepregătit, dar de data aceasta profesorii nu mai sunt indulgenți. Fratele lui decide să plece la Viena, iar Lucian îi spune că veni de Crăciun pe la el pentru a se întâni cu o fată și astfel îi spune despre Cornelia. Capitolul 39 – Pe 20 decembrie, Lucian pleacă la Viena. Știind că fratele său nu este atât de încântat de vizita sa la Viena, tânărul își petrece tot timpul cu Cornelia. Într-o zi, îi spune ca ar vrea să locuiască împreună cu ea, într-o vilă din Viena. Se gândesc și cum ar fi să locuiască și în România. Capitolul 40 – Pe 15 ianuarie 1917, Lucian se întoarce în țară. Termină Facultatea de teologie și se întoarce acasă cu diploma de licență în teologie. Acasă primește trei scrisori, una de la Cornelia, una de la mama ei și una de la un frate de-al ei. Fratele Corneliei îl invită în august, în Banat, pentru a se cunoaște mai bine. La întâlnire, Lucian face impresie proasta. După câteva zile, el primește o scrisoare de la mama ei prin care este rugat să întrerupă corespondența cu Cornelia. În octombrie, personajul principal pleacă la Viena, unde se întâlnește cu Cornelia și își continua relația. Capitolul 41 – La Viena, Lucian întâmpină multe greutăți, în special se confruntă cu lipsa mâncării. Petrece două luni acasă și două luni la Viena. După Crăciun, îl vizitează un prieten și apoi se întoarce în țară. Capitolul 42 – Tânărul își scrie lucrarea de doctorat. Între timp, Cornelia îi trimite scrisorile cu poeziile unui profesor de la Cernăuți, care le apreciază și le publică. Capitolul 43 – Auzind de la doamna Roman că articolul său a fost publicat în “Glasul Bucovinei”, se hotărăște să publice cele două volume - unul cu poeme și altul cu aforisme. Capitolul 44 – După ce volumele sale au fost tipărite, numele său apare în multe ziare importante, fiind menționat asfel : “un dar făcut de Ardeal României”. Capitolul 45 – Lucian primește o scrisoare, prin care Cornelia îl anunță că pleacă la Paris. El pleacă la fratele său, Liciniu. Tot în ziua aceea, se duce la Academia Română și acolo îi întâlnește pe Nicolae Iorga și Sextil Pușcariu. Capitolul 46 – Îl vizitează pe Alexandru Vlahuță, care era impresionat de scrierile sale. A doua zi, îl invită să ia prânzul cu el, unde se întâlnește cu alți scriitori mai tineri, pentru un schimb de experiențe. În toamna aceluiași an, Alexandru Vlahuță moare. Capitolul 47 – Lucian încearcă să obțină o bursă pentru studii în străinătate. După o discuție îndelungată cu Nicolae Iorga, se întoarce la Sebeș. Este foarte dezamăgit că nu a primit nici o veste de la Paris. Capitolul 48 – Starea lui de tristețe nu se risipește, decât în momentul când primește o scrisoare de la Cornelia, care îi spune că va veni în septembrie la Viena. Lucian decide să plece la Viena pentru a se întâlni cu tânăra. Capitolul 49 – Tânărul ajunge la Viena și începe să o caute, dar nu o poate găsi. Încearcă să dea de ea, îi trimite scrisori, dar aceasta nu îi răspunde. Pe 7 octombrie, acesta găsește o scrisoare de la Cornelia și decid să se întâlnească în Bibliotecă. Tânăra îi spune că dorește să se căsătorească.