CLASA a Xll-a - „Lacustră” de George Bacovia

„Lacustră” de George Bacovia Date despre autor și operă. George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație - târgul de provincie claustrant - și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii în neființă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este „de plumb”, florile sunt „carbonizate”, parcul „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”. Poezia „Lacustră” . Apariţie. Temă. Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiției nefericite a creatorului; ea este o artă poetică, specie a genului liric în care se evindențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează. Semnificația titlului. Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un element al naturii - ploaia -, aparținând planului exterior și stările sufletești exprimate poetic. Sensul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuință (sau așezare) clădită pe stâlpi la suprafața apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică”(DEX). În sens conotativ, titlul (ca și întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicațiile ploii în planul psihic-uman. Structura și semnificații. Construcția poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultimă strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în fața fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima și ultima strofă) și planul interior, al subconștientului (strofele a doua și a treia) - și trei părți. Strofa I se deschide cu o referință temporală: „De atâtea nopți aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat de verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut șirul nopților de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valențele sufletești pe care le degajă: „Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconștientă prin excelență, „plânge” fără a-și da seama că va muri înecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morți. Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent și în „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinante, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „ a auzi” și prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuințele lacustre”. II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconștientului se face pe baza senzațiilor tactile. Advebul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, verosimil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungește în încăpere și chiar și în sufletul mistuit de coșmaruri: „Tresar prin somn”. Valul care izbește reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin inecare; el poate însă căpăta și accente sociale. „Podul de la mal ” își are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric. transmigrat în epoca primitivă, are aceleași temeri existente atunci. În plus, „podul de la mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăiește. Coșmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar și efemeră cu lumea exterioară. Istoria văzută ca un „gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleași temeri cu omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuința și chiar întreg universul. Eul liric presimte sfârșitul care ar putea fi provocat de prăbușirea „pilonilor grei” care sunt singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistența lor reprezintă unica șansă de supraviețuire, șansă care se minimalizează cu fiecare picătură de ploaie căzută. III. Repetiția primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coșmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” și „așteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentă așteptare a morții iminente, a dezagregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei. Elemente simboliste. Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simţi; este folosită sugestia menită să exprime cât mai fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluraritate de sensuri, la descoperirea cărora, cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de la mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria și repetiția care duc la acentuarea ideilor enunțate, dar și la crearea unei muzicalități interioare a versului. Elemente de prozodie. Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabilă, măsură a 8-9 silabe, ritm iambic. Concluzie. Creaţia bacoviana „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirma că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”. Plumb- G. Bacovia Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi face din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E. Lovinescu). 1.Încadrare într-un curent/ specie George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la nivel artistic amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă. Astfel Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace ameninţă să se prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori tari şi muzică monotonă. Alte elementele simboliste prezente în text sunt: utilizarea sugestiei- stările sufleteşti sunt exprimate prin simboluri ale naturii, utilizarea sinesteziei: sunt amestecate imagini vizuale („flori de plumb”), tactile („era frig”), auditive („scârțâiau coroanele de plumb”) şi crearea muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb, ce apare de șase ori în text. Ca specie, poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera sumbră creată dar și prin atitudinea tristă și fără speranță a eului liric bacovian. 2. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să aprecieze valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.), și o acaparează, fără posibilitatea evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și o împinge înspre decădere și moarte. Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul românesc. 3. Elemente de structură Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie, rău conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea. Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile prezenţei eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am început”, „să strig”, „meu”. Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două planuri: unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic). Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu închis morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, veşmânt funerar. Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie care nu cultivă valorile sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, individ dornic de înălţare în vederea depăşirii propriei condiţii. „Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi gingăşiei sunt alăturate aici contrastant (oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea şi moartea. Starea sufletească surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam singur”). Apariţia „vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se dezintegrează și afectează omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al corpului). Această senzaţie este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau coroanele”, sunet funebru ce simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul somnului prezent în prima strofă este sugestia morţii iminente. A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, care, în simetrie cu imaginea sicrielor din prima parte, doarme. Adverbul „întors” sugerează întoarcerea cu faţa spre apus, adică moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei umane, exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată ideea de solitudine: „stam singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului. „Strigătul”, imagine auditivă, este şi el o expresie a disperării. „Aripile de plumb” ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire definitivă a sentimentelor în moarte. Expresivitatea. Universul creat de Bacovia este perceput vizual („ funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”, „să-l strig”). Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece silabe şi ritm variabil. Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin simpla evocare a unei realităţi- moartea.