CLASA A Xll-a “Noaptea de decemvrie” de Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski - Poet al nopţilor După modelul nopţilor lui Alfred de Musset, Macedonski publică un ciclu de unsprezece nopţi cu temă variată. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” şi “Noaptea de Septembrie” au ca temă dragostea. “Noaptea de Iunie” urmăreşte poziţia jalnică a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îşi exprimă solidaritatea cu cei ce suferă în chip demn “ridicând lupta vieţii în frunţi semeţe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apărarea femeii decăzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecătoare de nevroze” care comunică omului forţa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”. Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim “Excelsior“, “Poeme“, “Flori sacre“. Are opere scrise în limba franceză. El este cunoscut în literatură mai ales ca poet al nopţilor şi ca teoretician al simbolismului. Noaptea de decemvrie “Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendă în proză intitulată “Meka şi Meka”, publicată de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeşte despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfătuieşte înainte de moarte pe fiul său Ali să meargă la cetatea sfântă Meka pentru a obţine iertarea păcatelor lui. Condiţia pentru această era să nu se abată de la calea dreaptă. Ali străbate cu caravana în linie dreaptă pustiul şi moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântă. În acelaşi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrenţăros pornit odată cu el la drum şi urmând o cale ocolită ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din această legendă este asemănător cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafărul din basmul “Fata în grădina de aur”. Ca în orice poem romantic, planul real alternează în “Noaptea de decemvrie” cu cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trăsnit de soartă” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nămeţi: “Pustie şi albă e camera moartă… Şi focul sub vatră se stinse scrumit…/ Poetul, alături, trăsnit stă de soartă, Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…/ Iar geniu-i mare e-aproape un mit…” Se aud geamătul viscolului şi urletele sinistre de lupi, realităţi externe, dar şi simboluri ale zbuciumului interior ale făpturii “de humă”. Deodată o flacără izbucnită sub forma unui arhanghel de aur, inspiraţia, preface pe poet într-un prinţ arab tânăr, emir al Bagdadului, bogat, posesor de grămezi de argint şi de aur, jaruri cu pietre scumpe, arme de preţ, cai repezi, palate şi grădini parfumate de roze şi crini: “Şi el e emirul, şi are-n tezaur, Movile înalte de-argint şi aur, Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori; Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite / În grajduri, cai repezi cu foc în copite, Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză cu flori”. Ca şi poetul care a făptuit opere măreţe, bogatul emir nu este mulţumit de bogăţia sa, el fiind chinuit de dorinţa gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamnă cetatea Meka: “Spre Meka-l răpeşte credinţa-voinţa, Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea, Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea — Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”. Conştient că idealul nu e uşor de atins, că cetatea sfântă Meka este despărţită de Bagdad printr-un deşert, metaforic numit “o mare aprinsă de soare”, emirul se pregăteşte totuşi să-l străbată cu orice risc. În fruntea unei caravane de armăsari şi cămile, emirul pleacă în zori salutat de auroră şi condus de mulţime până la porţile oraşului. La fântâna umbrită de curmali unde se opreşte să bea apă, prinţul zăreşte un om pocit, în zdrenţe, dar cu o privire vicleană care îi mărturiseşte că se îndreaptă spre acelaşi loc. Emirul îşi pune întrebarea, dacă acest zdrenţăros va ajunge la Meka. El care a renunţat la bogăţii pentru a merge la Meka este încrezător în forţele sale, îşi înţelege aspiraţiile ca pe o chestiune de onoare şi nu concepe să ocolească obstacolele la fel ca şi Hyperion. Prinţul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndură zile de-a rândul sub flăcări de soare setea pe care şi-o potoleşte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoţitorii mor câte 3-4 odată, caii şi cămilele cad, apa şi hrana scade, păsările de pradă dau târcoale, cetatea dorită rămâne departe de orizont. Emirul rămâne în cele din urmă singur pe cămila ce şovăie, şi are o clipă mirajul oraşului sfânt şi posedat de fata morgana, năluca închipuirilor sale, apoi se grăbeşte să ajungă la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porţi de topaze şi turnuri de argint, dar regina trufaşă a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desăvârşire, ca perfecţiunea pentru artist, de neatins. Marea artă cere efort sau sacrificiu şi poetul ce visează, emirul în drum spre cetatea sfântă, moare într-o încordare supremă, nu însă înainte de a-şi vedea visul cu ochii, fie şi numai sub forma de iluzii. Poetul spune că succesul înţeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor inferioare, ca acel zdrenţăros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca şi Luceafărul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se termină cu izolarea poetului de lumea ostilă, din jurul său, incapabilă de a înţelege avântul creator, efortul artistului de a se desăvârşi, de a atinge perfecţiunea. În cadrul poeziei Macedonski foloseşte simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiraţiei, “elementul hotărâtor pentru opera unui artist. Frământările creatorului în timpul elaborării unei opere de artă are ca simbol vântul, crivăţul, urletul lupilor. Emirul reprezintă credinţa nestrămutată într-un ideal, capacitatea omului de a rămâne fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit străbătut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun. Poetul foloseşte epitete simple, duble şi triple, asociaţii noi pe baza principiului corespondenţelor, a întrepătrunderii senzaţiilor de văz, auz şi miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le găsim în poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondeţe, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi refrenul şi repetiţia dau poemului o cadenţa melodioasă, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisă în ritm amfibrah şi metru de 12 silabe. Poetul aduce inovaţii de ordin tehnic, în primul rând în dispoziţia rimelor - cu o rimă încrucişată şi trei rime alăturate. Unele versuri au funcţie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbări obsedant. COMENTARIU: ALEXANDRU MACEDONSKI — „NOAPTEA DE DECEMVRIE” „NOAPTEA DE DECEMVRIE” ESTE O MEDITAŢIE PE TEMA „POETUL ŞI POEZIA” ŞI EXPRIMĂ DRUMUL POETULUI DE LA ESTETICA ROMANTICĂ LA CEA SIMBOLISTĂ. ESTE SUGERATĂ IDEEA CĂ NAŞTEREA CONŞTIINŢEI ESTETICE SIMBOLISTE ESTE UN PROCES DE EVOLUŢIE A EULUI, UN MODEL DE CUNOAŞTERE A LUMII, O NECESITATE LEGICĂ, GENERATĂ DE ASPIRAŢIA SPIRITULUI SPRE ABSOLUT. NUCLEUL ÎL CONSTITUIE CELE TREI IPOSTAZE ALE EULUI POETIC, CARE GENEREAZĂ CELE TREI DIMENSIUNI ALE UNIVERSULUI POETIC. IPOSTAZA POETUL SUGEREAZĂ CUNOAŞTEREA SENZORIALĂ, EXTERIOARĂ, CRITICO-OBIECTIVĂ, SOCIALĂ, ADERENŢA SA LA O ESTETICĂ REALISTĂ, MILITANTĂ, ANGAJATĂ SOCIAL. POETUL ESTE O CONŞTIINŢĂ SOCIALĂ, AŞA CUM A FOST MACEDONSKI, CARE SCRIA PAMFLETE ANTIDINASTICE ÎN ZIARUL „OLTUL”, IAR UNIVERSUL POETIC ESTE SUGERAT PRIN SIMBOLUL ODAIA: „E MOARTĂ ODAIA ŞI MORT EPOETUL”. ACEASTĂ MOARTE A EULUI POETIC: „POETUL, ALĂTURI, TRĂSNIT STĂ DE SOARTĂ” ESTE GENERATĂ DE CONDIŢIILE SOCIAL-ISTORICE. TATĂL LUI MACEDONSKI A FOST MINISTRU DE RĂZBOI ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA. LOVITURA DE STAT, CARE A DUS LA ÎNDEPĂRTAREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, A ADUS DECĂDEREA FAMILIEI MACEDONSKI. DE AICI IMAGINI CE AMINTESC DE VASILE ALECSANDRI, CARE, ÎN POEZIA IARNA, SUGERA ACELAŞI CLIMAT POLITIC: „PUSTIE ŞI ALBĂ E-NTINSA CÂMPIE… SUB VISCOLU-ALBASTRU EA GEME CUMPLIT… SĂLBATICĂ FIARĂ, RĂSTRIŞTEA-L SFÂŞIE — ŞI LUNA-I PRIVEŞTE CU OCHI OŢELIT…” ACEST CLIMAT SOCIAL NEFAVORABIL DETERMINĂ MOARTEA POETULUI MILITANT, AŞA CUM ŞI EMINESCU PĂRĂSEA TREPTAT POZIŢIA PATRUZECIOPTISTĂ: „UN HAOS, URGIA SE FACE CU-NCETUL”. MACEDONSKI ESTE SILIT SĂ PĂRĂSEASCĂ CONCEPTUL DE POET, CONŞTIINŢĂ SOCIALĂ MILITANTĂ ŞI DE POET AL IDEALURILOR PATRUZECIOPTISTE. IPOSTAZA „EMIRUL” ESTE ADUSĂ ÎN MOD SIMBOLIC DE „UN ARHANGHEL DE AUR” ŞI \REPREZINTĂ DIMENSIUNEA ROMANTICĂ A UNIVERSULUI POETIC, SUGERATĂ DE SIMBOLUL ”BAGDADUL”. ROMANTICII CONSIDERAU BAGDADUL ORAŞUL BASMULUI ORIENTAL AL CELOR „1001 DE NOPŢI”, LOCUL DE EVAZIUNE ÎNTR-UN DECOR MIRIFIC, DIN FAŢA REALITĂŢILOR SOCIALE. EMIRUL ESTE UN EROU EXCEPŢIONAL ÎN ÎMPREJURĂRI EXCEPŢIONALE, DE BASM, AŞA CUM ÎL VISAU ROMANTICII: „ŞI EL E EMIRUL, ŞI ARE-N TEZAUR, /MOVILE ÎNALTE DE-ARGINT ŞI DE AUR, / ŞI JARURI DE PIETRE CU FLĂCĂRI DE SORI; / HANGIARE-N TOT LOCUL, OŢELURI CUMPLITE — /IN GRAJDURI, CAI REPEZI CU FOC ÎN COPITE, /ŞI-OCHI ÎMPREJURU-I — ORI SPUZĂ ORI FLORI”. TEMA, SUBIECTUL, EROII NE APAR STRUCTURATE PE CONCEPTUL ROMANTIC DE LUME DE VIS: „ŞI EL E EMIRUL, ŞI TOATE LE ARE. ../E TÂNĂR, E FARMEC, E TRĂSNET, E ZEU, / DAR ZILNIC SE SIMTE FURAT DE-O VISARE…”. VISUL PE CARE-L NUTREŞTE EMIRUL ESTE DE A AJUNGE LA MEKA - PENTRU MAHOMEDANI CETATEA SFÂNTĂ - UNDE SE GĂSEŞTE MORMÂNTUL LUI MAHOMED, PROROCUL MUSULMAN. PENTRU A-ŞI REALIZA VISUL ŞI DATORIA FAŢĂ DE CREDINŢA SA: „SPRE MEKA-L RĂPEŞTE CREDINŢA — VOINŢA, / CETATEA PREA SFÂNTĂ ÎL CHEAMĂ ÎN EA, / ÎI CERE SIMŢIREA, ÎI CERE FIINŢA, /ÎI VREA FRUMUSEŢEA — TOT SUFLETU-I VREA — /DIN TĂLPI PÂNĂ-N CREŞTET ÎI CERE FIINŢA”. MEKA ESTE CETATEA IDEALĂ, UN SIMBOL AL UNIVERSULUI POETIC, CA O EXPRIMARE A CONCEPTULUI DE POEZIE PURĂ. DRUMUL PRIN PUSTIU AL EMIRULUI ESTE SIMBOLIC ŞI SUGEREAZĂ VIAŢA SĂRACĂ, PE CARE A DUS-O POETUL: „…Ş-ACEA DUŞMĂNIE /DE LUPI CARE URLĂ”. ÎNAINTE DE A PLECA LA DRUM, EMIRUL ÎNTÂLNEŞTE ÎN MOD SIMBOLIC, LA FÂNTÂNĂ, UN DRUMEŢ CERŞETOR. ÎN DEŞERT, TOŢI ÎNSOŢITORII EMIRULUI MOR, IAR EL, CÂND AJUNGE LA CAPĂTUL PUTERILOR, VEDE NĂLUCA CETĂŢII IDEALE: „CA GÂNDUL ALEARGĂ SPRE ALBA NĂLUCĂ, / SPRE POAMELE DE-AUR DIN VISU-I CERESC”…, ÎNSĂ NU POATE AJUNGE LA EA: „DAR VISU-I NU ESTE UN VIS OMENESC”. IPOSTAZA „DRUMEŢUL POCIT” ESTE SIMBOLISTĂ, FIINDCĂ ÎN LUMEA CONŞTIINŢEI DE SINE TOATE SE INVERSEAZĂ. VALORILE DIN LUMEA MATERIALĂ DEVIN NONVALORI; CE ESTE FRUMOS, BUN ŞI DREPT, DEVINE POCIT, STRÂMB. DE ACEEA „DRUMEŢUL POCIT ” NU ESTE DECÂT DUBLUL EMIRULUI ÎN OGLINDA FÂNTÂNII, ADICĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE. ESTE „SOSIA”, PE CARE O GĂSIM ÎN RONDELUL ROZEI CE-FLOREŞTE, IMAGINEA POETULUI DESPRE SINE, CÂND AJUNGE LA SFÂRŞITUL VIEŢII: „ŞI NU MAI E VIAŢA GROZAVĂ / DEŞI MI-A BRĂZDAT TOT OBRAZUL”. ACESTEI IPOSTAZE ÎI CORESPUNDE UN ALT UNIVERS, REPREZENTAT PRIN SIMBOLUL ”MEKA”. ESTE, DE FAPT, SUGERAREA DIMENSIUNII SIMBOLISTE A UNIVERSULUI POETIC MACEDONSKIAN, CA O EXPRIMARE A CONCEPTULUI DE POEZIE PURĂ, AŞA CUM ÎL VOM GĂSI ÎN „POEMA RONDELURILOR”. MEKA ESTE LUMEA INTERIOARĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE, REPREZENTATĂ DE SIMBOLUL FÂNTÂNĂ ŞI ÎNSEAMNĂ O ALTĂ CONCEPŢIE DESPRE POET ŞI POEZIE. POETUL NU MAI ESTE UN PRINŢ, UN EMIR AL POEZIEI, IAR POEZIA NU MAI ESTE O EVAZIUNE ÎN VIS CA ÎN ESTETICA ROMANTICĂ. POETUL DEVINE O CONŞTIINŢĂ, UN CENTRU DE CORESPONDENŢĂ ÎNTRE OM ŞI UNIVERS, POEZIA ESTE O EMANAŢIE A ACESTEI CONŞTIINŢE.