Liceul "La ultimul drum" sau " La nebunu'n bătătura" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Era 1 septembrie. Profesorul Z. se afla la poarta liceului și vroia să intre. Dorea să pătrundă în spațiul straniu din fața să, care ascundea atâtea mistere, începând de la ultimele clipe trăite aici de poetul nostru de geniu, după ce a fost mutat din mănăstirea Măicuța din apropierea școlii și până la întâmplările înfiorătoare din epoca recentă. -Nu intrați ! Nu e nimeni aici ! se auzi o voce tunătoare din căsuța portarului."Ce replică asemănătoare cu cea a lui Costache Giurgiuveanu din "Enigma Otiliei", gândi bărbatul. Timp de o lună, de când a ales postul, în urma Concursului de titularizare - obținut cu media 9,80 - i s-a spus mereu același lucru. Acum însă, începea școala. Tot nu venise nimeni ? se întrebă profesorul. -Suntem noi nebuni, dar nici chiar așa, se auzi o voce masculină. Profesorul văzu în fața sa un bărbat în vârstă apărut în chip staniu, ca din neant. Acesta făcu o pauză, timp în care bătrânul îl cercetăm curios pe profesor, că și cum ar fi văzut ceva ieșit din comun. - Toți suntem nebuni aici ! explică omul. Se opri din nou din discurs și apoi continuă. -Știți că ați luat post la nebuni, nu-i așa ? -Știu, sigur că știu! spuse hotărât profesorul, accentuând cuvântul "știu" parcă dorind să întărească faptul că nu a luat postul în necunoștință de cauză. Aflase multe lucruri despre liceu, încă din anii anteriori, chiar de la persoane din interiorul școlii. Dar cea mai elocventă explicație i-a dat-o chiar inspectorul de la municipiu, care i-a spus: " - Vezi că acolo acceptă numai de-ai lor"g. Profesorul își aminti că a întrebat cu un aer nevinovat: " - Dar, de ce ?" "- Pentru că sunt speciali! Adulții !", a fost răspunsul inspectorului școlar și în momentul acela își pendulă capul și îl pătrunse sfredelitor cu ochii, ca și cum ar fi avut multe de spus, dar limbajul non-verbal părea a fi în acest caz, mult mai explicit. Imaginea i s-a imprimat în minte și îi va apărea barbatului în fața ochilor ori de câte ori va păți ceva ciudat în instituție. Profesorul Z aflase în plimbările sale prin fața instituției că înainte de revoluție în clădire funcționa un Ospiciu. Totuși, cea mai înfiorătoare poveste despre școală, o povestise tocmai directoarea adjunctă a liceulu, istorisire mai înspăimântătoare decât legendele urbane despre acest loc, bântuit de fantomele trecutului. Fosta directoare, roșie la față și de la distanță mirosind a alcool, spunea veselă :" La mine la liceu, toți mă iubesc. Profesorii trec pe la școală numai când au chef și de obicei, nu prea au. Toți au mai multe norme, încât încasările lor depășesc salariul președintelui, deși nu predau practic vreo oră. Toți au licența obținută " la chiuvetă" , la fel și titularizare. Doar au bani de unde să le plătească. -Maiștrii sunt "La ultimul drum" ! explică o femeie care se oprise în afl poartă instituției. Eu aștept să îmi dau demisia. Mă chinui prea mult cu centrala cea nouă, care funcționează mai defectuos decât cea veche. -Dar ce este "La ultimul drum" ? întrebă nouk paznic, trimis de firmă. -Este cârciuma de lângă mănăstire, lângă cimitir. Din grădina școlii, prin spate, se poate ajunge rapid. Toți merg acolo, explică femeia. Atunci profesorul Z și-a dat seama unde poposise fosta directoare adjunctă, atunci când venise în stare de ebrietate în vizită la școala geamănă. Secretara, o femeie cu părul roșu, lins, cu ochi ironici și priviri obraźnice, îl studie cu tupeu. Profesorul Z îi întinse numirea primita de la Inspectoratul și mirarea femeii atinse cote maxime. Nu mai văzuse așa ceva până la data respectivă. -Școala nu scoate niciodată posturi la concurs, explică un bărbat chel, slab, cu urechile ascuțite asemeni câinilor, care se prezentă a fi reprezentantul sindicatului din scoală. "Deci profesorii care funcționează nu au numiri pe post legale" concluzionă profesorul I. Așteptând la poartă, câțiva vecini discutau aprig despre istoricul școlii. -Directorul și grupul de bază al cadrelor didactice au fost recrutați dintre pacienții fostului Ospiciu. Când acesta a fost desființat, oamenii nu aveau unde să meargă. Rămâneau practic pe stradă, asemeni celorlalți aflați în aceeași situație. Unora le-a fost mila de bieții oameni și le-au acordat o șansă. Faptul că în spital , că pacienți, erau puși să desfășoare diferite activitați, ca de exemplu să ajute la prepararea mâncarurilor, să facă curățenie, să îngrijească grådina , le- a fost de folos, pentru că au fost distribuiți și angajați în posturi în care desfășurau munci care le erau familiare, cu care se obisnuiseră. Părea o rezolvare potrivită pentru oameni, povești un luncan slăbănog, cu o barbiță subțire. -La început a fost școală pentru surzi. Dar au funcționat aici doar trei ani pentru că au primit un sediu mai mare, plasat central. Au rămas aici cei cu deficiențe psihice,și mintale, precizăm alt bărbat mai corpolent. Profesorul află că, în timp, funcționând în cadrul liceului, au putut foarte ușor să o urmeze. Și să se califice în diferite meserii. Având statut de liceu, au reușit să obțină chiar bacalaureatul, care se dădea în cadrul unității de învățământ. Acest fapt le asigura trecerea că maiștrii, adică să ajungă cadre didactice. Dar, foștii pacienți nu s-au mulțumit cu atât. Trebuiau să se titularizare. Dar fără concurs. Nu erau capabil să susțină așa ceva. Doar obținuseră diplome fără examene date conform legii, pe baza cunoștințelor, a competențelor intelectuale proprii. Au văzut că societatea le oferea oportunități nebănuite și aspirau cu ambiție la mai mult. Doar un concurs aranjat în interiorul școlii i -ar fi putut asigura un viitor liniștit.La inspectorat, printr-un concurs național, nu avea un nicio șansă de promovare. - Am făcut mereu cereri să desfășurăm concurs în cadrul școlii, pivestea sindicaliștii. Am reusit până la urmă. Eu am trecut imediat pe Informatică. Profesorul D. știa că o doamnă Poama de la Construcții, directoare de departament dădea contra cost diplome postuniversitare de Informatică, pe bani, profesorilor din întreaga țară, chiar dacă unii dintre ei nu știau decât să apese pe buton pentru a deschide computerul. Nici profesoriu universitari care au fost selectați de Doamna Poama nu erau prea cunoscători într-ale Informaticii. Titularii de curs erau oameni în vărsată, care nu aveau deloc deprinderi într-ale calculatoarelor și nici nu aveau de gând să încerce a învăța ceva în acest domeniu. Dar ei spuneau că Poama este "campo del tutti capi" și femeia, că urmare putea face orice dorea în Universitate. Doar oamenii erau interesați doar de bani și de diplome, nu de cunoștințe în domeniu. Iar chemarea doamnei Poems era foarte atrăgătoare - Veniți la mama, să vă dea diplomioare, spunea femeia, anterior precupeață. Competențele dobândite în această meserie le dovedea din plin. Nu și cele de profesor universitar. Dar acestea nu trebuiau dovedite. Cursuri la Universitate nu se mai făceau demult timp, de când cu autonomia universitară. Nimeni nu îi controla și totul decurgea magnific pentru Poama. Efectuat aceeași muncă, pe care o executa atunci când era precupeață, doar că acum vindea diplome, în loc de pătrunjel și ceapă. Profesorul își aminti povestirea înfricoșătoare a femeii, relatată de ea în hohote puternice de râs. -Colegul nostru, Ady Porcălanu, făcut o criză de nebunie în fața directorului școlii și îl lovi puternic. Apoi îl aruncă spre un copac. A fost doar începutul blestemăției. Ceilalți maiștri, proaspăt veniți de " La ultimul drum", continuată să îl trezească pe bietul director de toți arborii din curtea unității de învățământ. De atunci nimeni nu a mai auzit de el. Așa a ajuns domnul Porcălanu director iar eu, directoare adjunctă. Ascultătorii din jur inițiată înspăimântați de cele auzite. A urmat un moment de liniște, parcă pentru a tine loc de reculegere pentru fostul director, care nu a mai avut parte de așa ceva, în condițiile desfășurate. Profesorul Z urca la etaj, pentru a se prezenta directorului, așa cum se proceda la venirea în cadrul oricărei unități de învățământ. Bătu la usa și o deschise. În fața să apărut o namilă de om, obez, grosolan îmbrăcat cu niște iegări gri decolorați și o flanea demodată. "Acum chiar am atins culmea, gândi profesorul, care consideră că este că în povestea "Prostia omenească" a lui Ion Creangă. De când a predat la Universitate și a trecut în preuniversitar, a avut directori numai din maiștrii. A avut ca director fostul instalator nepriceput din liceu, ajuns dupa revolutie în funcție. Își aminti apoi râzând că luând post la unul din liceele de elită ale capitalei, clasat chiar pe primele locuri, îi spuse încântat directorului, care preda matematică: - In sfârșit nu mai am director din maistru. În zilele următoare, citind pe Internet, află că noul sau director a fost tot maistru și a făcut un curs ciudat la Universitate care i-a permis să predea Matematica. Oricum, directorii din maiștrii au devenit de lux - că parcă mai aveau ceva cunoștințe, măcar de viață, din experiență - după ce au ajuns unii care nu au făcut nimic în viața și și-au cumparat diploma de licență, la pachet cu titularizare și concursul de directori, care părea puteți de pe alta planetă, în care doar șmecherii, înșelaciuni, la care șpagă era ceva obisnuit. Curând începu Consiliul Profesoral. Se alegeau comisiile și se făceau propuneri. Profesorul suporta cu stoicism laudele indecente pe cate și le adresau unii altora de parcă ar fi fost niște genii. Niciodată nu a înțeles aceste momente penibile în care oameni care nu sunt buni de nimic și care nu fac nimic sunt elogiați fără rușine. Atunci când se fac propunerile pentru salariile de merit sau gradații de merit, prezentările ating apogeul nerușinării. "Mai vin și unii politicieni, care cu obrăznicie propun salarizarea după performanță, care într-o țară coruptă ar insemna ca doar care taie frunză la câini și cu minte de găină să fie recompensați bănesc, nu numai cu laudele de care au parte permanent, deși nici pe la școală nu dau. În zilele următoare, profesorul observă că presupunerile sale erau îndeplinite. La prima oră, era singurul profesor care se prezenta la școală. Pe la orele zece- unsprezece mai apărea o secretară, din cele trei existente. Doi - trei profesori pe zi, mai treceau pe la școală. Singurul conștiincios era sindicalistul, prezent totdeauna.Totuși zelul de care dădea dovadă era cam ciudat, pentru că elevii nu prea veneau decât în număr foarte mic." Oare de ce nu îi place acasă? se întrebă profesorul. Are o nevastă scorpie și preferă să stea singur în cabinet, sau stă pe Internet vizionând filme sau jucând jocuri. Omul nu dovedea aAfaptul că ar poseda abilități spe ciale în domeniul informaticii, al computerelor.Nu era genul de om pasionat de calculator care se pricepe la multe și dorește permanent să afle, să învețe nouțați în domeniu. Mai conștiincioasă era o profesoară de religie. Un elev chiar spuse profesorului: - Săptămână această doar dumneavoastrș și doamna de religie ați venit la ore. Directorul abia se deplasa sub greutatea corpului sau imens, eplasându,-se câ d pe un picior, ca trunchiul unui arbore secular când pe altul. -Numai noi avem experiență la speciali. , eu si colegii mei, referindu-se la participanți la întâmplarea nefericită cu fostul director, dar preafericită pentru actualii beneficiari. Directorul distribuie fiecaruia mai multe norme didactice, încât aveau salarii de președinți de stat. "Oare la ce consideră că au experiență? se mira bărbatul. La stat acasă sau la degeaba, atunci când totuși mai trec pe la școală? -Dacă nu vă place ceva, nu aveti decât să mă reclamați. Au încercat și alții. Au făcut plângeri nenumărate și nu s-a întâmplat nimic. Profesorul știa că în ultimele trei decenii răspunsul la orice reclamație adresată Ministerului sau Inspectoratului se prezintă sub aceeași formă : "Acuzații nefondate" fără cineva să controleze veridicitatea celor scrise. Pe Internet a citit că această era formă generală pe care au primit-o și alte persoane care trimiseseră sesizări la instituții de stat . Așa că nici nu se gândi să încerce să piardă timpul cu așa ceva. A apărut și profesoara de engleză își spuse profesorul auzind cuvinte spuse cu voce tare de o femeie, cerând să le repete cu voce tare. Pronunția profesoarei era însă atât de greșită, încât profesorul găndi că nici foștii colegi de clasa a cincea, aflați în stadiu de corigență erau mai buni. S-a terminat ora și profesoara veni cu tupeu si spuse profesorului: - Venim la ora dumneavoastră să vă inspectăm. La prima vedere părea totul în regulă, pentru că profesorul era foarte bine pregătit, avea gradul didactic întâi, a fost metodist și vechime de peste treizeci de ani la catedră. În mod normal, la asemenea performanțe ar fi trebuit să fie model pentru noii veniți în învățământ. Dar într- o țară coruptă, cei care făceau inspecții erau cei care habar nu aveau de învățământ - cu mici excepții,mai rămaseră și câțiva dintre cei vechi care cunoșteau metodică și specialitate. Își aminti de ultima inspecție de specialitate la care venise inspectoare și o metodică nouă, de vreo treizeci- patruzeci de ani. Inspectoare rămase uimită de gradul inalt de prezentare al lecțiilor și nu putea să își oprească reclamațiile de încântare, în timp ce noua metodică întrebă Ăsta, așa deci se desfășoară o lecție ? Femeia avea obținut gradul întâi, era și metodică dar obținuse totul fără a susține vreodată vreo lecťie și nu știu cum se face. Dar primise drept de a controla pe cei care cunosc acest lucru. Mai periculos ar fi fost dacă venea numai metodică și această nu ar fi știut că lecțiile sale sunt foarte bune. Noroc ca a venit inspectoare, mai în vârstă care avea noțiuni de metodică și specialitate. Oare ce o să fie când iese la pensie ? se întrebă profesorul. Pentru cei nou , era foarte simplu. Ei știau că inspecția înseamnă să dai spoagă, la fel ca la orice examen sau concurs pe care îl susținuseră anterior.Doar ministrul Dănilă Gropariu le asigura chiar legal acest lucru, prin asumarea răspunderii, dar fără răspundere, că el nu avea nici bacalaureatul, doar Școala complementară pentru elevii cu intelect redus, dar care dovedeau pricepere într- o meserie. Fostul ministru nu dovedise nici abilitatea intr-o meserie. Avea însa competența de a copia, pe care a exersat- o la niște universități care practicau acest lucru, după declarațiile sale. În mod fals, se laudă că, prin folosirea camerelor de luat vederi, ridica calitatea examinării, dar pe el il interesa cum sa obțină mai mulți bani din examene, că sunt mai scumpe dacă există aparatură electronică. În plus, câștiģa bani și din achiziționarea acesteia. -Avem la LIMBA ROMÂNĂ o babă de peste optzeci de ani, care nu are nimic comun cu învățământul. Este pe dinafară complet cu totul, spuse un băiat frumos, brunet, inalt și slăbuț. Profesorul a observat că era printre primii elevi din liceu din punct de vedere al inteligenței. Colega de catedră la LIMBA română era o pensionară de optzeci de ani, dar fără studii. Gropariu dăduse în mod intenționat legea de a preda și specialiștii din alte domenii și pensionarii, dar fără a preciza că aceștia ar trebui să fie din învățământ. Așa că directorii și -au adus cunoștințele necarificate, fără studii acum, când orice om poate in țară să facă facultatea fără efort intelectual, doar material. Pensionara avea clasele la care nu venea niciun elev. Era supărată că stătea în cancelarie și că trebuia să vină la școală datorită profesorului, că altfel nu ar mai fi venit deloc, așa cum a făcut în anii anteriori. - Are experiență la speciali doamna, spunea directorul Porcălanu, gândindu-se la catedrele pe care le dăduse pensionare și pentru care primea și el o parte din bani. Este foarte bună profesoară ! La ce este bună? gândi profesorul. La stat degeaba ? Formau o grupare de gherilă pricepută la instigat elevii cu ură și răutate împotriva profesorilor și elevilor veniți recent în școală. Bieții erau terorizați de adulți dar și de tinerii de 20-30 de ani, elevi ai școlii. Noii elevi redau imediat și se transfera în alte unități școlare. Acest lucru înseamnă pentru cei de aici că sunt cu experiență, în învățământul special? Ce degradare puternică a valorilor ! Parcă cineva în mod intenționat vrea să își bată joc de educație ! În fața sa o apăru o femeie slabă, cu o claie de păr vopsit roșu, ridicat ciudat în sus, de parcă ar fi fost pupăza din tei spurcată a lui Nică, când se speriase, în scorbură, din "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă." Doamne, ce figură are ! Parcă ar fi una din psihopatele din filmele americane".Deodată, începu să râdă isteric, zgomotos, fără motiv. Apoi o apucă un plânset cu sughițuri bolnăvicios, de se zguduiau pereții."Corespunde fără nicio îndoială profilului" concluzionă bărbatul. "A pățit cu siguranță ceva în copilărie și acest lucru a efectuat-o puternic". "Oare cum îi influențează pe elevi ?".