"6 ȘASE "PICTORUL" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Ușa sălii de curs se deschise larg și un tânăr desprins parcă din perioada renascentistă își făcu apariția Inițial, profesoara avu senzația că este o iluzie. Dar totul în jurul său era cât se poate de real – cursanții, sala de curs, prelegerea sa, doar chipul tânărului nou venit părea teleportat din Evul Mediu. Înalt, slab, fața sa nebărbierită, accentuând mai puternic trăsăturile masculine date de structura feței sale lungi și cu osatura pomeților proeminentă, ce ascundea în privirile sale un secret tragic, un mister dureros … Empatică și cu o sensibilitate aparte, profesoara avu presimțirea că va dezlega enigma în curând. Bună ziua! spuse noul venit cu voce înceată.Pictorul! A venit pictorul! țipară isteric câteva tinere.Ești pictor? întrebă curioasă profesoara, mare iubitoare de artă.Nu, așa îmi spun fetele, răspunse băiatul molcom.Cu șapca asta de Rembrand , cum să-i spunem? glăsui o tânără veselă. Colegul nostru se numește Leonardo. Fetele au sărit pe tânăr cu voioșie, dar acesta se așeză serios în bancă. Reacția studentului le determină pe tinere să se retragă. Dacă ar fi fost alt bărbat, în secunda următoare ar fi avut pe un genunchi o fată, pe celălalt alta, una agățată de brațul drept, și alta de cel stâng, iar una cățărată în spinare. Așa cum profesoara văzuse de dimineață, pe stradă, un alt student cunoscut, năpădit de un stol de tinere, ca niște albine la stupul cu miere.        Tânărul însă se așeză solitar în bancă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit în jurul său.       La pauză, Leonardo veni la profesoară și o întrebă: Doamna profesoară, pentru lucrarea de data viitoare , ce avem de pregătit? Profesoara îi explică amănunțit ce trebuie să învețe iar tânărul își notă conștiincios. Deci nu ai nimic cu pictura… completă ea.Nu. Dar locuiesc într-un imobil vechi al Uniunii Artiștilor Plastici, o construcție interesantă, în centrul istoric. Și toți vecinii mei sunt pictori și sculptori, răspunse tânărul.Și unde anume, în centrul istoric se află clădirea? îl întrebă curioasă femeia.De pe strada Lipscani, în dreapta, lângă Banca Națională. Este o clădire naționalizată, dată după revoluție Uniunii Artiștilor Plastici, răspunse Leonardo.Dar, cum ai ajuns acolo? întrebă profesoara.Stau în gazdă, la un pictor, care a primit camera în chirie, de la Uniune. Garsoniera este plină de picturi, șevalete, pânze și vopseluri. Parcă ar fi un atelier de pictură, spuse el.Cred că este plăcută viața printre artiști, concluzionă doamna Sas, profesoara.Depinde, vecinii mei sunt cam taciturni, cam interiorizați. Dar se mută permanent. Nu au bani nici de de chirie, trăiesc de azi pe mâine și trebuie să părăsească locuința, explică tânărul.Și tu cu banii pe chirie cum te descurci? continuă seria întrebărilor, femeia.Lucrez doamna! Sunt cameraman la o televiziune particulară, spuse bărbatul.Bine, dar părinții tăi? întrebă profesoara.Părinții… asta e poveste veche. Tatăl meu a fost pilot. O duceam foarte bine. Eram o familie fericită. Dar a murit ! Și atunci a început calvarul vieții mele ! Și al surorii mele! Mama a cunoscut un alt bărbat, care a lămurit-o să vândă apartamentul nostru. Apartament mare și frumos, de trei camere! Așa am ajuns eu și sora mea în stradă! Mamei nu i-a păsat de noi! povesti băiatul.– Și dânsa ce face acum ? întrebă doamna Sas.Nu știu.. Nici nu-mi pasă! Cred că a ajuns pe stradă, în boscheți! Bărbatul i-a luat banii pe apartament! spuse tânărul.Și tu n-o ajuți? întrebă profesoara. Se gândi că mulți oameni care s-au divorțat sau au girat împrumuturi pentru cunoscuți au ajuns în stradă, homeless, prin boscheți.Nu mă mai interesează, doamna ! Nici ei nu i-a păsat de noi! răspunse Leonardo.Dar sora ta ce face? îl întrebă femeia.Se descurcă și ea singură, ca și mine! răspunse Leonardo.Dar de ce nu stai la căminul studențesc? – Acolo doamna trebuie să dai șpagă mare!  Cum este în ziua de azi, pentru orice !  Ies mai bine cu chiria la pictori. La bloc te fură președinții de asociații, colaboratori ai Securității, foști sau actuali, ca-n codru. Îți iau banii pentru salariile lor, ale angajaților, de parcă ar fi firma lor proprie, își cumpără mâncare și obiecte din banii Asociației de Proprietari și nu-i controlează nimeni. Iar întreținerea și-o pun de câteva ori mai mică, faţă de cât ar trebui în mod normal. Astfel, s-a ajuns la paradoxul ca un președinte cu patru camere să își calculeze întreținerea mult mai mică, comparativ cu unul cu garsonieră. Furt la drumul mare, doamnă ! spuse nemulțumit tânărul. Te controlează până şi în gunoi… vor să ştie tot despre fiecare. Dar mai rău este cu firmele de Internet. Trimit noaptea firmele de recuperatori şi vin la uşa mea să mă ameninţe că acum ei sunt proprietarii mei, pe fiinţa mea. Am făcut contract şi nu mi-au dar internet decât trei zile şi acum vor să le dau douăzeci de milioane, valoarea contractului pe doi ani, fără să-mi fi furnizat nimic. Spun că nici nu trebuie, că aşa este legea. Culmea este că am citit articolul modificat recent din legea de protecţia consumatorului, pe care mi l-au specificat recuperatorii. Şi ce credeţi că scrie ? Dacă faci contract de servicii, furnizorul nu trebuie să-ţi dea nimic, dar tu trebuie să plăteşti totul, iar ei pot cere penalizări enorme – chiar aşa e scris- şi pot solicita şi despăgubiri, cât vor, după ce tu eşti păgubitul. Şi nu ai unde reclama. Profesoara rămase încremenită de cele auzite, deşi văzuse atâtea în ultimul timp, încât ştia că în ziua de astăzi nu mai există nimic care să o şocheze. Se auzi vocea puternică unei tinere. Să vă povestesc, ce am pățit când am vrut să învăț pentru examen. Știți că stau cu trei surori în cameră. Prietenii lor sunt bucureșteni, dar locuiesc cu ele în cămin. Și nu mă lasă să aprind lumina, să învăț. Ele nu prea învață… sunt studente la A.S.E.. Nu știu când și la ce se pregătesc, că eu nu le-am văzut niciodată făcând așa ceva, povesti fata. Dar iau numai note de zece.Și ce caută la noi în cămin? Că ai noștrii, nu au unde sta! spuse un băiat.Cu șpagă, că așa e în ziua de azi, răspunse fata. Șpagă pentru orice!Eu dorm în patul de sus, fiind paturi suprapuse și folosesc veioza ca sursă de lumină. La unu noaptea, mi se arde becul . Și eu nu terminasem recapitularea pentru examen. Cobor ca o maimuță pe barele metalice verticale ale patului și ies în holul căminului. Din toaletă, buimac, ieșea un băiat ciufulit. Îl rog să-mi desprindă unul din becurile ce luminau holul. “OK! îmi spunse. Dar dă-mi o cârpă să-l deșurubez! Să nu mă ardă, că frige! “  îmi spune tânărul amabil. Intru în camera și apuc una din hainele de pe scaunul de lângă patul supraetajat unde dorm, pe care știam că mi-am lăsat îmbrăcămintea. Prind ceva din material textil, de dimensiuni mai mici și îl duc tânărului. În momentul în care întind mâna, constat că alesesem boxerii prietenului surorii mai mari. Îi pusese pe blugii mei. Eram însă prea stresată de examen, să mai reacționez. La fel și băiatul obosit, aflat parcă încă în stare de visare.Asta nu-i nimic, spuse o fată brunetă cu părul lung, lins. Eu dormeam înainte de examen, să fiu odihnită, tot în patul de la etaj. În miezul nopții ne trezim, eu și cu celelalte fete din cameră, cu niște urlete înfiorătoare și bătăi cu picioarele în ușă.  “Mariaaaaa…..! Mariaaaa……! Unde ești Maria! Cu cine te-ai dus? De ce m-ai lăsat! “. În urma loviturilor puternice ușa cedă și în cameră năvăli cu viteză, până în mijlocul camerei, un băiat. “ Mariaaaaa….. ! Mariaaaa…… ! Unde ești Maria ? Cu cine-ai plecat? “. Colega mea, aflată la etajul celuilalt pat suprapus, se ridică în mâini, pe coate și cu un calm desăvârșit îi spune : “ Drăguțule, Maria ta nu e aici! Caut-o în altă cameră sau în discotecă! “. “Spune-mi cum să te înșel, pe face-book sau…“ se auzi în surdină, de pe stradă, o frântură de melodie des vehiculată. Și am rămas fără ușă la cameră, încât nu am mai putut dormi până dimineața, de grijă, continuă fata povestirea.La mine a fost mai tragică situația, spuse o fată blonduță, subțirică, mai mică de înălțime. Colega mea de cameră are mai mulți prieteni. Mi-a adus ca locatar unul dintre iubiți și ea s-a mutat pe perioada sesiunii cu altul, un bucureștean. Eu învățam de zor și individul stătea turbat și făcea flotări în cameră toată ziua.  Într-o zi, vin bucuroasă de la examen și nebunul ia o sticlă cu apă rece și mi-o toarnă în cap. Noroc că afară erau temperaturi ridicate.       Din boxe se auzi sacadat, un alt șlagăr la modă “Viața asta este nu știu ce  / Dar eu vreau să te “. Câțiva tineri fredonară și ei veseli, încet, refrenul. Pe mine, nu mă lasă fetele să învăț ! Cum mă prinde una, vrea să fac sex cu ea ! spuse un tânăr subțirel, brunet, cu fața drăguță. Am făcut atâta, cât pentru o viața întreagă! M-am săturat déjà! Și în sesiune, îmi închid ușa la cameră cu cheia. Când să merg la toaletă însă, mă agață una țeapănă, se prinde de mine puternic, se lipește și nu mă lasă până nu ajunge la mine în pat. Și învățătura mea s-a dus pe apa sâmbetei… Profesoara își aminti că și ea a avut recent o întâmplare neplăcută, în căminul studențesc, în august, înaintea începerii anului universitar. Căminele erau cam goale, veniseră numai studenții restanțieri. S-a dus la serviciul administrativ să primească o cameră, pentru cazare. Primi rapid locul într-un cămin și se duse să vadă camera. Era deosebit de luxoasă, cum nu mai văzuse până atunci și constată că este cam izolată. La etajul respectiv nu era nimeni cazat și nici la etajele învecinate. I s-a părut ciudat.  S-a dus imediat să vadă care este situația. Directorul, un tânăr obez, cu aspect de mafiot și care datorită înfățișării, părea cu vreo zece–cincisprezece ani mai bătrân, îi răspunse obraznic, cu buletinul ei în mână, după ce coborâse cu greu, dintr-un Jeep negru, luxos. Femeia se sperie când văzu actul său de identitate în mâinile acestuia. “Cum ajunsese de la administrator, la tânărul tupeist și cu figură de mafiot?“ se întrebă ea. Dați-mi buletinul! Sunt cadru didactic! spuse profesoara.Te știu eu de mulți ani, din complex! Ești studentă! răspunse cu tupeu bărbatul. Ce eu nu văd bine, cum arăți?Am terminat facultatea de mult. Și doctoratul! întreabă-l pe șeful tău, domnul Alexa, prodecanul. Mă cunoaște! spuse profesoara. Știa că arată cu mult mai tânără pentru vârsta sa, dar nu se aștepta la așa ceva, chiar în complexul studențesc. “Dacă trăiești permanent printre tineri, îi înțelegi, ajungi să te comporți ca ei și nu îmbătrânești niciodată” , își spuse în gând femeia. Bărbatul o studie neîncrezător. Îi dădu totuși buletinul. Iar ea plecă să se cazeze în altă parte. Deși plătise, renunță la banii dați. Se auziră acordurile unei melodii recente :  “De ce mai eşti aici / Ai lăsat doar cicatrici…/ Mai lăsat plină de frici“. Eu am un prieten din liceu, de patru ani, se destăinuie o fată brunetă, exagerat de grasă. Stau acasă, gătesc, îi spăl și el umblă cu altele. Când vine acasă, mă bate de mă sparge. Dar așa e iubirea, doare, concluzionă filozofic fata. Ca prin farmec, se auziră în surdină acordurile altui șlagăr la modă “ De asta dragostea-i atât de rară / Dragoste nu ai unde să găsești / Poate doar în povești “. Și în continuare acordurile lui “rushen girl“ inundară sala de curs. Doamna, știți care sunt cele mai frumoase femei? Rusoaicele, doamna! spuse un băiat subțirel și înalt. Profesoara se gândi că, în București, mereu îi spunea câte cineva pe stradă “russian girl“ și ea se supăra foc. Acum înțelese că, de fapt se necăjea degeaba. Își aduse aminte de melodia ritmată “Siente la musa/ siente la musa/ una rusa que te ponga confusa… “, pe care și ei îi plăcea să o fredoneze. Recent, când a ieșit obosită de la cursuri, a intrat într-un supermarket să-și cumpere ceva de mâncare. Un domn în vârstă, elegant îi spuse : “rusoaică… Rusia… “. Necăjită și extenuată după ziua istovitoare ce se termina, profesoara nu mai neglijă, ca de obicei, cele spuse de vreun trecător și exclamă : ”Și dumneavoastră, om serios! ”. Bărbatul însă îi răspunse mirat:  ”Dar de ce vă supărați domnișoară, rusoaicele sunt cele mai frumoase femei ! Eu v-am făcut un compliment!”. Fetele au dat muzica la maxim și se auzi o altă melodie, îndrăgită de acestea “De nu poți, poate fata ! De nu știi, știe fata ! “  și tinerele au început să o fredoneze fericite. Doi tineri obezi, blonzi și spâni se supărară. La peste douăzeci de ani ai lor nu aveau crescut niciun fir de păr pe fețele lor albe, rubiconde. Ce ai Ghidoveț, de ce te superi? spuse râzănd una subțirică și delicată.E și el unul care nu mai poate! răspunse o brunetă grasă, râzând.Dar tu de unde știi? întrebă răutăcios un băiat înalt și subțirel.Eeeei! Și tu! Prea multe vrei să știi! îi răspunse fata râzând. Tinerii începură să cânte în cor obraznic: „Azi am chef de tine/ Că te iubeeeesc!.”. – Numai astăzi… cam rar… şi numai chef aveţi… răspunse ironic bruneta. “Prietena ta / Îmi spune că vrea “, noul șlagăr atăt de iubit de tineri, se auzi din nou.  Și apoi melodia “Noi doi și-o sticlă la un litru“ , pătrunse din din nou în timpanele celor aflați în sală. În spate, două fete își smulgeau firele de păr din mustață. Începuseră să facă această operaţiune din timpul cursului. Așa procedau totdeauna la ore. Curios era că aveau numele de familie chiar Mustață, una dintre ele iar cealaltă Mustăcilă. “Nume predestinate“, gândi profesoara. “Dependenți de funduri bombate /Ne lăsăm familiile–n spate“, refrenul unei alte melodii intens difuzate la postul de radio, străpunse liniștea. Leonardo privi atunci posteriorul semisferic din iegării transparenți de culoarea pielii ai colegei sale subțirele, brunete care se întindea peste banca sa, după niște foi de hârtie. Cei doi colegi obezi încercară să se deplaseze. S-au împleticit și împiedicat de mai multe ori, la fiecare pas. Unul dintre ei, are părinții în Italia. Lucrează acolo. Îi trimiti banii și el își cumpără numai mâncare fast-food.  Profesoara se gândi la un bătrân, aflat în rând cu tinerii la ieșirea din metrou, de dimineață și care spuse: “,Eu la optzeci de ani ai mei merg mai repede ca voi de douăzeci de ani! “. Leonardo ajunse pe bulevard. Dintr-un autoturism cu muzica data la maximum, poposit în fața trecerii de pietoni se auziră versurile melodiei “Ochii roșii sunt de la oboseală / Cum să faci și tu un ban / Te chinui seară de seară “. Își puse căștile în urechi să asculte muzica dorită de el. În acest mod, parcă mai uita de grijile și necazurile zilnice. “Așa sunt numai eu cu mine însumi și cu melodiile preferate“,, gândi tânărul. “,Parcă aș fi autist !” „Dum, dum, / Cu căștile pe cap/ Merg singur pe drum . Dum, dum / Ce-ai vrea ca cineva/ Să fie lângă tine-acum/” sunară acordurile arhicunoscute. “Fără bani nu se uită nicio fată la mine. Poate doar pe Internet. Că așa e la modă acum. Numai să nu dau de vreo babă de optzeci de ani care și-a postat pe facebook, poza unei fete de cincisprezece ani … sau chiar de un bărbat.. „ Oricum eu nu mai am Internet, dar culmea trebuie şi să-l plătesc, că altfel vin recuperatorii să mă ameninţe. Pe bulevard, deodată, văzu o masă de oameni buimacă, ieșind dintr-un imobil. Ridică capul și citi panoul pe care era scris cu litere mari: “Reprezentație de magie“. O tânără imensă, cu ochii tulburi se împiedică de Leonardo și aproape căzu peste el. “Se vede că a avut efect magia“, gândi tânărul. “,Dacă cădea, mă nenorocea! “, Ajunse repede la “Pasajul Latin“. Este locul unde performează totdeauna unul sau mai mulți cântăreţi, la cele mai variate instrumente. De data aceasta era ceva ieșit din comun. Un negru cânta dintr-un instrument ciudat, un fel de caval lung, foarte lung. Dar ceea ce surprindea acum erau sunetele stranii, înfiorătoare. Leonardo simți furnicături pe șira spinării. Se simțea ca într-un ritual woodoo sau o procesiune funerară a unui vrăjitor din junglă. Ieși uluit, amețit de acordurile misterioase auzite. În localul din față citi un anunț cu litere mari “Vă invităm la prezentare de ceaiuri“. Tânărul intră fericit. Avea ocazia să se încălzească și el puțin, cu un ceai fiebinte. În față, cu un ton mieros, un bărbat între două vârste, îmbrăcat în costum elegant, îmbia oaspeții să servească un lichid viu colorat, din care pluteau aburi amețitori.                        “ E chiar plăcut “, gândi Leonardo și merse la masa următoare. O tânără drăgălașă, suplă și binevoitoare  îi oferi un pahar de plastic, cu o băutură aburindă roșiatică și înmiresmată.  – E din rooiboș, din Africa, îi dădu ea indicații. Leonardo îl bău repede, deși și-a amintit că a citit undeva că acest ceai nu este comestibil, dar parcă apetitul de aceste stranii licori, abia i s-a deschis. Parcurse pe rând toate standurile. La sfârșit, ar mai fi dorit unul, dar bunul simț îi spuse să renunțe. Ieși pe ușa încăperii și observă că este amețit, de parcă ar fi băut alcool. Continuă drumul, ținându-se de clădirile de pe marginea drumului, ca o persoană în stare de ebrietate. “Măcar am servit ceva. Că la festivitatea cu scoțienii … Ce serioși și calmi au fost ! Exact așa cum se spune ! Au parcurs cântând, în clasicele lor costume caracteristice, traseul de la parcul Herăstrău până în fața Ateneului, deși era foarte frig. Organizatoarea programului, o localnică s-a arătat pentru câteva minute înfoiată, fiind însoțită de o mașină cu bucate, cu care trebuia să servească oamenii prezenți, așa cum anunțase în prezentare. După ce poză mașina, plecă însă tot așa de rapid cu mâncărurile, fără să servească niciun participant. Avea dovada că a fost cu meniurile la manifestare și nu mai trebuia să le și dea cuiva. Lăsă cu buza umflată mai mulți bătrânei veniți la eveniment, tocmai pentru acest motiv. Scoțienii, cu calmul lor desăvârșit caracteristic se întruniră repede sub noua sculptură din piață – regele pe un cal, cu o coadă stanie, imensă, dreaptă și lungă, înclinată la 45 de grade, în sus. “Mai mult ca sigur că va cădea curând… nu era nicio șansă să reziste prea mult… “ gândi trist Leonardo. Pe străduța de alături, un târg cu alimente tradiționale: parizer, salam și prăjituri, cumpărate din magazine, dar vândute acum la prețuri triple. Uite o bucată! Gustă! spuse un tânăr fetei ce-l însoțea, întinzându-i o minusculă bucățică de plăcintă. Să nu spui că nu te-am scos niciodată la o prăjitură! Leonardo ajunse acasă repede. În fața ușii, băiețelul de trei ani al vecinei sale, se juca singur. – Ce faci Giani? întrebă Leonard. – Mă gândesc la iubita mea, Suzana , spuse cu seriozitate copilașul. – Ai iubită, Giani? întrebă Leonardo amuzat. – Da, spuse băiețelul cu convingere. Și amantă, pe Sorana… când lipsește Suzana, de la grădiniță. – Și voi ce faceți, ca iubiți? continuă tânărul conversația. – Aaaa.. spuse peltic băiețelul. Am învăţat din filmele la care se uită mami şi tati. Ne pupăm… și cu voce înceată băiatul pronunță câteva sunete pe care Leonardo nu le înțelese și nici nu se chinui să le înțeleagă, după care piciul continuă în șoaptă… ……………………………………………………………………………………………….. Veni curând și ziua examenului. Leonardo coborâ  grăbit scările. Ajunse rapid în fața stației de mașină. Autobuzul sosi imediat, încărcat ca de obicei, cu pensionari. Majoritatea, având alături cărucioare uriașe. Mulți se plimbau de la orele cinci-șase ale dimineții. Acasă se plictiseau…alții însă lucrează… În faţă îi apăru o fostă colegă, Ina, care învăţa foarte bine, studentă la Medicină. – Ce mai faci ? o întrebă Leonardo. – Mulţumesc bine. Învăţ pe rupte, răspunse fata. – Dar vei avea satisfacţii, un serviciu bun, spuse tânărul. – Da’ de unde. Cei care nu învăţau şi chiuleau de la liceu, dar treceau cu câteun cinci, acum, când sunt la facultate, nici nu mai dau pe la cursuri şi laboratoare şi primesc numai zece la examene. Ştii tu cum… ca în ziua de azi! Ei vor avea asigurate şi cele mai bune posturi, chiar dacă nu ştiu nici organele interne pe unde se află, pentru că nu au învăţat niciodată, răspunse Ina. – Mi-a povestit o vecină, că a mers la medicul de familie şi doctoriţa dorea să-i asculte inima în partea dreaptă, spuse Leonardo. – Iar mătuşa mea, asistentă, mi-a spus că un medic, proaspăt absolvent, dar mai în vârstă, fost brancardier – că astăzi mulţi încep facultatea la bătrâneţe – era să facă incizia pentru operaţia de apendicită în stânga, completă tânăra. Chiar şi mama lui Scăfârlie, fostul nostru coleg, infirmieră la spital, face “Medicina” . Nu sunt la noi  cei mai mulţi licenţiaţi în acest domeniu, din toată Europa ? Dintr-un autoturism de pe stradă răsunară ecourile unui cântec recent lansat :  “Am copiat la bacalaureat la română şi la mate / Şi acum mă aşteaptă acum destrăbălarea de la facultate / Fericire. fericire… “. Leonardo şi fosta sa colegă se necăjiră când auziră textul cântecului. Pentru ei nu era nicio fericire. Ei învăţau pe rupte. Nu au copiat niciodată, pentru că ei nu-şi plăteau examenele. – Eu am luat foarte greu bacalaureatul, deşi am învăţat mult, ca şi tine, spuse Leonardo. Numai pe noi au stat camerele video.                 Într-adevăr, pentru cei care plătesc examenele, bacalaureatul, facultatea, este foarte uşor şi să fie angajaţi. Ajunse târziu la examen. Era ultimul înainte de absolvire. Termină lucrarea rapid. Se pregătise intens, așa cum făcea el de obicei. Îi plăcea mult să învețe. Când predă foile scrise profesoarei, aceasta îl întrebă: – Și acum, când termini, ce gânduri de viitor ai? – Plec din țară, doamna. Aici nu am ce să fac. Nu mă aștept la nimic bun. De la televiziune m-au dat afară. Șeful meu m-a înlocuit cu nepotul său, prostul satului, dintr-un cătun sărac din Moldova. Noi, cei supradotaţi din punct de vedere intelectual trebuie să migrăm pe meleaguri străine. Poate acolo avem totuși o șansă sau… măcar putem avea un vis. Atât ne-a mai rămas! Ieşi din clădirea Universităţii mulţumit de lucrarea sa. Intră în prima farmacie să şi cumpere medicamemte pentru că nu se simţea prea bine. Avea simptomele unei gripe. Era singurul client, la ora aceea. – Serviţi din ceaiul nostru ! îl îmbie cu voce dulce farmacista. O recunoscu pe femeia cu fluturaşii de pe stradă pe care o refuzase şi care i spusese Ce bani buni aş fi luat pe tine ! Leonardo simţi cum îl pătrunde o mireasmă atrăgătoare, cunoscută. Era similară celor de la festivalul expoziţia de ceaiuri. Oooo ce aromat este ! îşi spuse tânărul şi simţi că simţurile sale o iau razna, totul se învârte în jurul lui. Deodată, o femeie vânjoasă îmbrăcată în halat alb, venită din încăperea din spatele tejghelii împreună cu cele două matahale de pază, se repeziră să închidă uşa farmaciei. Se întoarseră şi îl împinseră cu toţii în spate. Leonardo era conştient că nu era capabil de a se opune. Simţurile sale erau atrofiate. Era parţial paralizat.. Şi în câteva minute gândurile sale deveniră un nor ce dispărea treptat în imensa zare…         Notă: Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu personaje, situaţii cunoscute este pur întâmplătoare