2 DOI. "CURBA DESTINELOR" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Radu răsuci volanul, schimbă viteza şi intră furtunos în curbă. În “Triunghiul Bermudelor” terestru, spaţiul unde toţi cei vii, supravieţuitorii accidentului şi cei care şi-au dat acolo ultima suflare, convieţuiau împreună pentru totdeauna. Era locul care a adus un destin tragic, familiei sale şi multor altora. Radu simţi cum lacrimi de sudoare i se revarsă pe faţă,cum fiori reci îi străbat întreg corpul… – Radu! Radu! Ce este cu tine ? îl întrebă o voce feminină speriată. Ce ai visat? – Nimic! N-am visat nimic! spuse el cu voce groasă, trezit în sfârşit, din somnul său adânc. – Dar erai agitat, speriat, dădeai din mâini. Ai şi spus ceva, spuse Marina, soţia. – Am avut un coşmar! Ca de obicei! răspunse Radu. Şi cred că este târziu. Trebuie să mergem la şcoală.Oi fi eu director, dar tot trebuie să mai trec pe acolo!                                     Clădirea şcolii era foarte aproape de locuinţa sa. Ajungea în zece minute. Acolo, Radu avu o idee magnifică: ”Trebuie să fac inspecţii la noile venite – la bruneta de matematică şi la blonda de biologie. Ele cu siguranță nu-mi vor scăpa din braţe. Ieri am făcut o greşeală. Dar nu o voi repeta. Am trimis toţi profesorii şi elevii acasă, seara, la ultima oră,să rămân singur, în şcoală, numai cu noua profesoară de fizică. Ufff! Ce-mi place blonda! Mai ales că nu cedează aşa uşor! La mine nu prea se întâmplă aşa ceva! Aaaa! Se lasă greu! Dar mi-a stricat un plan atât de bun cumnatu-meu! Parcă ar fi ştiut! A picat exact în momentul în care o chemasem pe femeie la mine în birou. Doream întâi să o sperii, să o cert, apoi să o invit la un pahar de tărie, că doar am dulapul plin de aşa ceva! Şi apoi…. intră Florin, fratele nevesti-mii. A trebuit să purtăm toţi trei discuţii foarte, foarte serioase”. „Merg întâi la brunetă.Pare a fi mai focoasă decât cealaltă. Şi-i joacă ochii în cap, ca nişte cărbuni încinşi! Cu ea va fi cu siguranţă mai uşor!”. Radu intră la ora tinerei femei. Şi avu timp destul să-i contemple picioarele lungi, extrem de lungi şi subţiri, părul lung, negru, ondulat, buzele roşii, cărnoase din vârful boticului ei drăgălaş. O chemă apoi pe profesoară, la el în birou. – Nu prea sunt mulţumit de ceea ce faceţi, o mustră el cu glas tăios. Trebuie să munciţi mult mai mult! Am pretenţii mai mari de la dumneavoastră! Aveţi potenţial. Şi o măsură intens cu privirea, pe care şi-o plimbă cu tupeu, de-a lungul corpului femeii. Pentru mine, aici, la şcoală, nu e de ajuns ceea ce faceţi acum! Dar, nu serviţi un păhărel? o invită el, schimbând timbrul vocii, într-unul plin de bunăvoinţă. Şi Radu deschise dulapul său înalt, burduşit cu sticle şi sticluţe de toate formele şi dimensiunile, pline cu băuturi alcoolice, de calităţi diferite. – Serviţi, este bun lichiorul, un pic dulce! O să vă placă cu siguranţă! Şi-i întinse tinerei femei paharul, aşezându-se cu fundul pe porţiunea de masă din dreptul acesteia. O pătrunse adânc cu privirea şi stărui un pic. Tânăra se înroşi şi se fâstâci. Iar Radu începu să se joace ştrengăreşte cu o buclă de-a ei. Se apropie încet, încet şi o sărută delicat. Fata nu se opuse deloc, ceea ce îl făcu pe bărbat săcontinue cu curaj. O sărută mai aprins, îndelung, în timp ce mâinile începurăsă i se plimbe cu ardoare, pe corpul acesteia, dezvelind haotic părţile atinse. În câteva minute femeia era goală şi în braţele lui… ………………………………………………………………………………………………………………………………. Era mijlocul zilei. Radu ieşi cu maşina în şosea. În faţă, profesoara de fizică. – Nu veniţi cu maşina? Vă duc eu până în oraş, o invită Radu politicos. Femeia dintr-un prim impuls ar fi acceptat. Ar fi sosit mai devreme acasă… teoretic. Dar îşi aduse însă aminte ce îi povestise mama sa, profesoară, fostă colegă cu părinţii lui Radu, despre accidentul făcut de tatăl acestuia, cu doi prieteni ai săi, care au fost victime. “Nu, nu vreau să ajung pe lumea cealaltă! Mai bine aştept autobuzul! De ce să mă grăbesc?” îşi spuse ea, şi refuză politicos, speriată că bărbatul ar putea sănu-i accepte refuzul. Din spate, veneau agale tinerele profesoare de matematică, biologie și geografie. “Cred că astea or să vină sigur cu mine, în maşină” îşi spuse bărbatul şi repetă invitaţia. Presupunerea i-a fost confirmată imediat. Femeile acceptară încântate şi urcară repede în autoturism, extaziate că însuşi directorul lor, le conduce pe drumul spre casă. Radu demară zgomotos, mândru şi sigur pe el. Nu pleca la drum singur! Circulă cu viteză pe şoseaua spre Braşov. În dreapta sa, visa romantic tânăra profesoară de matematică, cea înaltă, subţire, cu părul negru, lung, spiralat în bucle inelare. În spate se aşezaseră noile profesoare de geografie şi biologie, micuţe, emoţionate că le invitase domnul director să le ducă cu autoturismul său propriu, în oraş. Bărbatul băuse ca de obicei, câteva păhărele de tărie. Dulapul său de director totdeauna era ticsit de sticle, sticluţe, clondire de diferite mărimi, forme, pline cu alcool, majoritatea de slabă calitate. “Tărie să fie!” gândea Radu. Patima băuturii o moştenea de la tatăl său, cu care semăna ca două picături de apă. Şi el a fost director la şcoala din sat. Acum însă, satul a devenit comună… Ochii bărbatului fugiră involuntar către picioarele lungi ale tinerei femei, aflate în dreapta sa. Privirea alunecă languros de la vârful picioarelor, în sus, tot mai sus… „Iată curba mortală în care-a făcut tata accidentul şi pe care am visat-o azi-noapte” îşi spuse Radu. „Şi eu beau, dar nu o să fac niciodată accident! Ce mare necaz ne-a mai făcut tata, mie şi mamei! ”. Ochii săi urcară apoi hulpavi, de la vârfurile ascuţite al pantofilor până ajunseră la marginea fustei scurte a femeii şi mai sus, mai sus. Apoi, îi apărură imaginile întipărite în minte, de la prânz, imprimate puternic în memorie. Partida de sex sălbatic cu tânăra profesoară, în cabinetul său de director, i-a dezvălui lui Radu cele mai tainice, mai intime locuri ale profesoarei… doar a băut şi ea vreo două păhărele de votcă. Le acceptă în urma insistenţelor sale. “Fetele din ziua de azi… sunt complet pe placul meu… la băutură şi la sex sunt totdeauna disponibile… a fost bună, bună revoluţia”, gândi fericit Radu. “Dacă n-ar fi existat, aş fi fost şi acum muncitor necalificat la Canalizarea oraşului, poate chiar toată viaţa” . Tânăra profesoară gândea încântată: “O făcea cu directorul! Îşi aranja astfel viitorul! Şi urma să-i fie bine şi de acum înainte! Iar Radu, arăta atât de bine … nu mai întâlnise printre colegii săi de facultate sau printre profesori vreunul ca el! Am văzut eu de la început, că mă place cel mai mult, dintre toate! De n-ar fi existat nesuferita de nevastă-sa! Ce o fi găsit la ea? Are o figură cam ştearsă! Nu are nimic deosebit”. Directorul Chiverniseală era un bărbat înalt şi frumos, cu structură atletică şi păr negru, cârlionţat, cu nasul mic, cu vârful îndreptat puţin în sus, gură mică, cu buze cărnoase, trăsături care îi dădeau un aspect ştrengăresc şi copilăresc în acelaşi timp. Şi în timp ce se gândea visător, aducându-şi aminte de recenta escapadă, în faţă apăru deodată un tir. Radu se sperie atât de tare încât scăpă volanul maşinii. Pierdu complet controlul autoturismului şi lovi cu putere mărul aflat la marginea drumului. Acelaşi pom de care se tamponase şi tatăl său, cu ani în urmă. Şi în aceeaşi curbă unde avusese acesta accidentul! Auzi o bubuitură puternică, simţi o durere groaznică şi nu mai reuşi să se mişte. Văzu apoi ca prin ceaţă, alături, buclele inelate, negre ca pana corbului ale tinerei profesoare, care pluteau haotic într-un lichid gros, de un roşu intens. Rochia ei albă, mulată pe corpul suplu, părea o pictură impresionistă. În spatele lor, celelalte două tinere stăteau încremenite. Se auzi apoi sirena salvării şi oamenii cu veste portocalii deschiseră cu greu, uşile blocate ale autoturismului. Radu simţi cum nişte mâini puternice îl iau şi-l pun pe o targă. – Şoferul este viu! Mai trăieşte încă! strigă unul dintre ei. Medicul salvării luă mâna tinerei fete, aflate lângă şofer pe “locul mortului” şi-i cercetă pulsul. – E moartă! Nu mai avem ce-i face! spuse el. Spatele maşinii era puternic contorsionat de impactul neaşteptat. Nu mai era nicio şansă pentru bietele fete. – Ne trebuie o maşină de descarcerare! Altfel nu le putem scoate! Nu cred că au scăpat cu viaţă, dupăcum arată! se auzi o voce. – O să vină o maşină în zece minute, răspunse un băiat. Doi bărbaţi îl deplasară pe Radu cu targa. “Să încerc să fiu conştient, sănu-mi pierd cunoştinţa, să nu mor”, gândi bărbatul şi apoi firul gândurilor sale s-a întrerupt brusc. Se trezi, după ceva timp, pentru câteva secunde. Era întins pe un pat metalic de spital. În jurul său, persoanele se aflau în stare de inconştienţă. Totul era alb în jurul său. “Oare ce s-a întâmplat?” se întrebă Radu. Şi adormi din nou, adânc, cufundându-se în misterioasa lume a viselor. ………………………………………………………………………………………………………………………………. Tatăl lui Radu, Gică, avea ca şi fiul său, două slăbiciuni majore: băuturaşi femeile. Erau moştenire de familie, din tată-n fiu. Amândoi Iubeau femeile brune sau roşcate, blonde sau şatene, slabe sau grase, înalte sau mignone. Cei doi bărbaţi erau veşnic atraşi de universul feminin. Şi amândoi au avut norocul de a avea soţii, îndrăgostite până peste cap de ei, care să le accepte şi să le înţeleagă aventurile amoroase. Escapadele le-au creat dintotdeauna neplăceri amândurora, mai mari sau mai mici. Iar nevestele lor erau cele care sufereau în tăcere. La fel şi amantele. Căci dragostea pentru ei era mai puternică decât orice. Băutura a fost însă cea care le-a adus necazurile în familie. Într-o zi, tatăl său, Gică Chiverniseală, îşi luase în autoturism prietenii, amândoi profesori la Universitate. Şi într-o curbă spre sat, când veneau din Braşov, scăpă controlul volanului. Maşina intră rapid într-un pom de la marginea şoselei. Gică se alese cu un traumatism cranian grav, dar cei doi profesori universitari îşi dăduseră duhul pe loc. Bărbatul a fost condamnat atunci la mulţi ani de închisoare. Activitatea sa la securitate ca turnător nu l-a ajutat deloc. Legea era respectată. Era aceeaşi pentru toţi. Soţia sa Lina, a trebuit să plătească pagubele familiilor celor decedaţi – pensiile alimentare pentru copiii acestora. Dar Radu, fiul său, a fost cel mai afectat. Nu mai era fiul directorului din sat, cel iubit de toate femeile. Atât de mult l-a marcat totul, încât nu a mai vrut să înveţe. S-a înscris şi a dat admitere la liceul “Unirea”, la profilul uman. Dorea să-şi urmeze tatăl, care era profesor de geografie. Şi bineînţeles că a picat cu succes. A luat nota doi! Lina, mama sa, tare s-a mai supărat. După necazurile cu soţul său, cu băutura şi femeile, apoi cu accidentul de maşină, după atâtea sacrificii pe care le făcuse, nici fiul său nu-i aducea bucurii. Doar pentru el îndurase atâtea… „Când era gravidă cu Radu”, îşi aduse aminte Lina, „Gică umbla cu Mia, o femeie oacheșă din sat”. Lina era şi ea la fel de măslinie la ten. „La ce-i mai trebuia Mia?”, gândea femeia necăjită. „Dar aşa era felul lui Gică. Îi plăcea schimbarea!” Săraca Lina, a stat tremurând în iarba înaltă din curtea femeii, să-şi aştepte bărbatul ieşind din casa Miei. A stat toată noaptea, în aerul rece, tăios. Îngheţase toată! Dar Gică merita tot sacrificiul! Bărbat ca al ei, mai rar de găsit! Îi era frică să nu-l piardă de tot! Să-l fure Mia. Când zorii zilei s-au ivit timizi, a deschis uşa casei şi Gică. Atunci Lina a ieşit din tufe. – Ce faci Gică, aici? Eu sunt borţoasă şi tu îţi faci de cap cu muierile de prin sat? îi spuse femeia tristă. Bărbatul văzu roşu în faţa ochilor. – Ce cauţi tu aici, Lina? se răsti el furios. Ce, ai înnebunit? Sunt bărbat, ce vrei de la mine? Şi o lovi peste faţă puternic, cu palmele. Apoi îi trase nişte picioare în pântecul umflat. – Ce n-am voie să mă distrez şi eu? continuă bărbatul răstit. – Aoleuuuu Gică, loveşti copilul! se văicări sfâşietor Lina. Gică însă îi mai trase nervos câteva picioare, apoi se opri şi plecă ţanţoş spre poartă. „Măcar mi-a spus că numai se distrează, deci nu mă părăseşte. Tot al meu este!”, gândi fericită femeia. Lina era o dură de felul său, dar cu Gică devenea moale ca o cârpă. Ce făcea dragostea din ea! Tatăl ei, Lică Spoitoru, făcea vase de aramă şi le vindea prin sat. Mama sa, Piranda, murise la naştere. Aşa că Lina, se învăţase de mică cu vitregiile vieţii. Ambiţioasă şi dârză,era o fiică demnă din popor, aşa cum cerea partidul comunist de la putere. De aceea a fost remarcată imediat de activiştii din sat. Iar unul dintre ei, a chemat-o imediat în biroul lui: – Lino, tu nu vrei să lucrezi pentru noi? Eşti femeie de-a noastră, harnică şi ambiţioasă. Poţi ajunge departe, dacă ne eşti loială! – Bine , dar ce trebuie să fac? întrebă Lina interesată. – Trebuie să spionezi duşmanii de clasă! Bogaţii! Ne spui ce fac, ce spun… Femeia a fost de mică obişnuită cu lipsurile. „Ce mult îmi va plăcea să pârăsc pe cei care-o duc şi au dus-o întotdeauna bine! Nu ca mine! ” gândi ea. – Sigur că vreau, acceptă Lina cu foc. – Iar noi, ca recompensă,te înscriem la şcoala normală! Să vii învăţătoare aici, la noi în sat! spuserăbărbaţii. Vrem să promovăm numai fete de-ale noastre! – Dar eu nu prea am învăţat carte la şcoală, spuse Lina. Nu mi-a plăcut învăţătura. Şi nici capul nu ştiu dacă mă prea duce! Ce mă fac? – Asta nu-i nicio problemă! Cu recomandarea noastră, cu ambiţia ta şi dacă ne mai eşti şi fidelă şi ne spui ce fac toţi cunoscuţii tăi, vei absolvi fără probleme! Este singurul lucru care contează pentru noi! o încurajară activiştii. Anii trecură repede şi Lina se văzu învăţătoare în sat, aşa cum îi promiseseră bărbaţii. La şcoala din sat, îl cunoscu pe Gică, bărbat chipeş. A fost fascinată de el, de la prima vedere. “Un bărbat atât de frumos, n-am mai văzut niciodată”, gândi ea. Şi atunci când acesta o invită la dans, la căminul cultural, acceptă cu plăcere. Lina era o femeie nici prea frumoasă, dar nici urâtă. Era oacheşă,avea un nas mare, o gură mare şi ochii bulbucaţi. Gică însă a plăcut-o. La fel ca pe toate femeile de care era totdeauna atras – urâte, frumoase, blonde sau brune, roşcate sau şatene, înalte sau scunde, grase sau slabe. Gică era un veşnic îndrăgostit de o femeie, indiferent cum era aceasta. După ce au fost la Căminul cultural, Gică a invitat-o acasă la el. Ce fericită a fost atunci Lina! Toate lumea era a ei! Atunci, din prima seară a fost a lui! I s-a dăruit cu tot sufletul ei iubitor, de femeie. Atracţia faţă de el era atât de mare încât nu-i putea rezista! Ce-ar fi vrut ea, Lina, un soţ ca el! Dar speranţele sale erau mici… Nu avea nicio şansă cu succesul la femei al lui Gică! Şi el nu vroia una, ci pe toate femeile cunoscute! – Nu umbli tu cu Gică ? o întrebă într-o zi activistul Gorun. – Da, nene Gorun, răspunse sfioasă Lina. Apoi, dacă-mi place, nene… ce să fac? – Da’ de soţ l-ai vrea tu, Lino? o întrebă hotărât bărbatul. – Cum să nu, nene! Dar nu cred că Gică se gândeşte vreodată la căsătorie… – O să se gândească, o să se gândească, Lino, dacă îi spunem noi, completă Gorun. ………………………………………………………………………………………………………………………………. Trecură vreo câteva zile de la discuţia ce a avut loc în biroul activistului. – Gică, eşti chemat la partid, îl anunţă Nuţi, secretara şcolii. Te caută tovarășul Mămăligă, adjunctul lui Gorun. Bărbatul plecă imediat, îngrijorat. „S-o fi întâmplat ceva rău şi vor să mă certe? O fi bărbatul vreuneia dintre femeile cu care-am avut recent vreo escapadă? M-o fi pârât la partid!” se frământa el, pe drum. – Bună ziua, tov Mămăligă. – Bună, domnule profesor. Cum mai merg treburile pe la şcoală? Toate sunt bune? – Da, desigur, răspunse bărbatul. – Tovarășe Chiverniseală, glăsui activistul, ai lucrat pentru noi de ani buni şi ai dovedit că eşti un fiu devotat al partidului. Iar noi te-am răsplătit întotdeauna pe măsură. Te-am ajutat să studiezi geografia la fără frecvenţă, să o absolvi şi să devii profesor în sat. Dar directorul şcolii n-ai vrea să fii? Că uite, domnul Popa trebuie să iasă curând la pensie! Şi noi, eu cu domnul Gorun, ne-am gândit la tine. Ei, ce spui? „Directorul şcolii!” îşi spuse în minte Gică. „Doamne, de câte ori nu visase asta. Şi să i se propună acum, aşa ceva. Numai în visurile sale cele mai fantastice se putea îndeplini aşa ceva!” – Sigur că da, tov Mămăligă, răspunse voios bărbatul. – Dar trebuie să faci şi tu ceva pentru asta! completă funcţionarul. – Spuneţi pe cine trebuie să urmăresc! Doar i-am pârât pe Andrei al chiaburului şi pe Mihai al moşierului, de-au ajuns şi la puşcărie, spuse Gică. – Da, dar acum vrem săfaci ceva pentru o fată din popor, de-a noastră. Partidul are grijă de ele şi de voi, cei fideli nouă şi cauzei, explică activistul. – Bine! Şi ce trebuie să fac? întrebă binevoitor profesorul. – Bă, tu o ştii pe Lina a lui Spoitoru din capu’ satului? – Care? Învăţătoarea? Cea oacheşă, cu părul lung, negru ca pana corbului prins în coc? Gândurile lui Gică fugiră imediat la Lina. Doar fusese recent a lui, fără nicio împotrivire. – Da, da, tovarășe Chiverniseală.Spune-mi, îţi place fata? întrebă Mămăligă. Gică se gândi puţin buimac. În faţă îi apăru chipul cu ten măsliniu al fetei, cu gura mare şi nasul lung, cu ochii imenşi, puţin bulbucaţi. “Merge. Nu e de lepădat. Tovarăşii de la partid puteau să-mi aleagă cine ştie ce slută de prin sat. Că alţii aşa au păţit. Lina putea să-i fie chiar nevastă. A fost el, Gică, cu femei mult mai urâte ca ea!” – Da, spuse Gică. De fapt mie-mi plac aproape toate muierile din sat. Numai pocite să nu fie… ca Tuta lui Zdreanţă. La aşa ceva Gică nu se gândise vreodatăpână atunci „Să mă însor… Nu prea am chef eu acum, de aşa ceva! Destul am de lucru cu bărbaţii iubitelor mele! Să mai am probleme şi cu propria nevastă?” – Ce-i Gică, nu te-ai gândit să te-nsori şi tu odată? Fata-i topită după tine, este harnică şi-ambiţioasă.Ajungi departe cu ea… şi cu noi, dacă o iei de nevastă. Te facem director la şcoală!Te aşezi şi tu la casa ta şi primeşti şi funcţia. Ce zici, accepţi? întrebăMămăligă. – Păi ştiu şi eu? spuse Gică scărpinându-se în cap, printre cârlionţii negrii. Apăi, chiar       m-aţi face director? Cred că mi-ar plăcea mult! Şi s-o iau de nevastă? şopti ca prin vis Gică. Bine, sunt de acord, confirmă el, cu voce tare. – Vezi că duminica aceasta la Căminul cultural e mare bal! E sărbătoarea recoltei! Vine şi Lina! Acum e momentul prielnic! continuă activistul cu precizările. Şi astfel deveni tovarășul Chiverniseală directorul şcolii din sat. O ducea bine, foarte bine! Acum avea parte de mult mai multe femei! Dar totul a fost minunat până în ziua fatală, cea cu accidentul. Băuse, ca de obicei, cu cei doi prieteni ai săi, Doruşi Nelu, profesori la universitate – şi ei foşti muncitori, pe care partidul îi promovase cu succes. Erau toţi beţi morţi. Dar numai el, Gică, era la volan. Acolo, în curba cu ghinion, se întâmplă totul. Nelu şi Doru trecuseră imediat în lumea celor drepţi. Doar el, a fost singurul care mai trăia după impactul cu pomul de pe marginea drumului. Scăpase cu viaţă dar nu şi de pedeapsă! Îl aştepta pentru mulţi ani închisoarea! Toată activitatea sa intensă la Securitate, nu mai îi era de folos acum. Nu a putut face nimic să păcălească legea. Lina a trebuit să plătească pensie copiilor celor decedaţi. Femeie dură, a rezistat eroic. Nu era ea învinsă cu aşa ceva. Şi dragostea ei pentru Gică o făcea să lupte mai mult. Ea a rezistat cu tărie, dar Radu, fiul lor a fost cel mai afectat. Din băiatul directorului şcolii din sat, a ajuns fiul puşcăriaşului, al ucigaşului. S-a ocupat Lina de el, a făcut eforturi financiare şi l-a meditat pe Radu la „Limba română”, să intre şi el la liceu, la „Unirea”, la secţia de filologie. Radu însă nu se ţinu de învăţătură.Pică cu brio. Obţinu un doi de toată frumuseţea. Cu nota aceasta a fost repartizat la clasa cu profil textil, a aceluiaşi liceu, cu toţi ce obţinuserănote de unu şi doi la concursul de admitere. Dar absolvi totuşi Liceul “Unirea”, chiar dacă profilul nu era cel dorit. Partidul îi oferea o şansă!. La terminarea liceului trebuia să se angajeze neapărat, dacă nu devenea student, că aşa spunea legea. Putea după aceea, să încerce să urmeze o facultate la fără frecvenţă. Dar pentru a realiza aşa ceva, trebuia să înveţe, nu glumă. Iar lui Radu nu-i ardea de învăţătură. Băiat frumos, înalt, cu structură atletică, cu ochii mari, negri, brunet, cu părul cârlionţat, Radu era preocupat, ca şi tatăl său, numai de fete şi băutură. Lina reuşi prin cunoştinţele sale să-l angajeze pe tânăr ca muncitor necalificat la Regia de canalizare a Braşovului. Apoi a fost cooptat şi colaborator la Securitate. Veni însă curând ziua fericită, pentru el, când avu loc Revoluţia. În sat nu a fost nicio mişcare, nu s-a tras niciun glonţ. Dar fiind colaborator al Securităţii, Radu a fost imediat primit în rândurile Frontului Salvării Naţionale al comunei. Şi a primit şi diplomă de revoluţionar, ceea ce îi aducea pe lângă foarte mulţi bani, numeroase alte avantaje. A fost promovat imediat într-o funcţie de conducere administrativă. Şi primi gratuit o casă săsească imensă, părăsită de saşii care emigraseră în Germania. Tatăl său, Gică, a fost şi el eliberat curând din puşcărie, pe motiv că a fost închis ca oponent al regimului. Tot ca obidit de dictatură, a primit şi el, ca şi fiul său, pensie. Ieşind din închisoare, Gică a luat contact cu foştii săi colegi de la Universitate, care acum erau profesori universitari la “Facultatea de Geografie”. Şi îl recomandă pe fiul său, pentru a fi admis la Universitate. Tot cu ajutorul lor, reuşi Radu să promoveze examenele şi să-şi obţină chiar diploma de absolvire. Profesorilor le era milă de suferinţele de care a avut parte tânărul datorită accidentului tatălui său. Cu diploma în mână şi cu niscaiva bani, Radu primi facil conducerea şcolii din sat, post deţinută de tatăl său, cu mulţi ani în urmă. Funcţia îi aducea numeroase beneficii, căci profesorii trebuiau, în noua orânduire, să-şi plătească posturile. Şi el profita din plin de acest lucru. Ba chiar şi de terenurile agricole ale subalternilor săi, mai precis de recoltele acestora. Le făcea dispărute peste noapte şi nimeni nu putea spune nimic. Cu toate că ştiau cine se ocupă de ele, nu puteau face nimic. Dacă ar fi reclamat nu s-ar fi rezolvat problema, doar şi-ar fi făcut lor mai mult rău. Ambiţioasă de fel, Lina nu se mulţumi numai cu atât. Schimbă în valută toţi banii deţinuţi şi plăti fiului său, postul de inspector şcolar. A oferit atât de mulţi bani, încât şeful cel mare hotărî să-l pună pe Radu inspector chiar peste două discipline – nu numai peste geografie, ci şi peste religie. Chiar dacă Radu nu avea studii în acest domeniu. Cu şpagă orice este posibil! Iar postul era mult mai profitabil, în primul rând pentru că era o disciplină nou introdusă în planul de învăţământşi trebuiau angajate noi persoane, care doreau să-şi plăteau cu vârf şi îndesat posturile de profesori. În plus mai existau şi preoţii, împreună cu soţiile lor, care şi aveau de unde să dea mită. Doreau şi ei săracii să-şi întregească , mărească veniturile, cu banii luaţi pe nişte ore în învăţământ! Aşa că Radu se îmbogăţi rapid şi recuperă urgent banii daţi pe postul de inspector. Pe lângă bani, bineînţeles, avea parte de la feţele bisericeşti, permanent, de sticle cu băuturi alcoolice de toate tipurile, pe care preoţii le primeau la nunţi, pomeni, botezuri. Familia îşi revenise pe deplin. Era ca în vremurile ei bune. La şcoală lucra acum, din nou, şi Gică, ca profesor, alături de Lina. O noră îşi mai dorea ea, pentru a fi pe deplin fericită! ”Poate aşa, Radu va mai lăsa băutura şi femeile”, gândi ea.”Să nu facă cumva şi el vreo boroboaţă, ca Gică! ” Căută ce căută Lina şi gândi într-un sfârşit că cea mai potrivită pentru fiul său ar fi fiica secretarei, femeie singură, fără bărbat, de la şcoala din comună. Înainte de revoluţie, fata lucra la C.A.P., ca muncitoare în agricultură, căci absolvise „Liceul Agricol” din Prejmer. Acum însă, după revoluţie, locurile la facultate crescuseră exponenţial, ca ciupercile după ploaie. Fata se hotărî să facă “Colegiul pentru institutori” de la Universitate. „Ca învăţătoare în sat, Marina era tocmai potrivită pentru Radu”, gândi Lina. Nunta avu loc imediat. Şi din darurile primite, în special de la subalterni, tinerii îşi cumpărară un Audi. În lunile următoare, Marina rămase însărcinată şi născu o fată. Lina a fost cea care se bucură cel mai mult să aibă o nepoată şi să vadă că fiul ei s-a aşezat, în sfârşit, la casa lui. Radu era însă identic Gică, tatăl său. Marina nu-l făcu deloc să se liniştească, să nu mai umble după alte femei,.în special după profesoarele ce-i erau subalterne şi care-l atrăgeau atât de mult… iar din patima beţiei nu era nicio şansă să-l scape! ……………………………………………………………………………………………………………………………………. Radu se trezi pe patul de spital. Lângă el, stăteau îngrijorate Marina, soţia şi Lina, mama sa. – Bine că ţi-ai revenit, dragul meu, exclamă Lina bucuroasă. – Şi colegele mele, profesoarele? întrebă dezorientat Radu. – Celelalte pasagere? întrebă Marina. Nu a supravieţuit niciuna. Numai tu ai avut noroc, iubirea mea! Şi se gândi fericită „Ce bine că am scăpat de ele! Ce, vroiau să mi-l fure pe Radu al meu?”. “Vivat academia ! Vivant professores !”  “Moara lui Călifar versus Liceul lui Chiverniseală”  Chiverniseală vedea că îi fuge catedra, pentru că în sat erau tot mai puţini elevi şi atunci avu o idee salvatoare:“ Voi pune  laba pe liceul german”, gândi bărbatul. “Eu ştiu să şpăguiesc, să învârt, să păcălesc, ca nimeni altcineva. Chiar dacă mama şi tatăl meu sunt de cu totul şi cu totul altă etnie. Am însă o legătură cu saşii care au părăsit localitatea înainte de a mă naşte – am obţinut gratuit o casă săsească. Trebuie să reuşesc, deşi habar nu am limba germană. Îmi pare rău că nu am avut contact cu saşii. Plecaseră în Germania cu mult înainte ca eu să îmi fac apariţia în această lume. Când eram mic, mama m–a trimis la profesori să mă mediteze, dar nu se prindea de mine germana nici să mă pici cu ceară. Nu puteam reţine niciun cuvânt din limba asta atât de încâlcită.  Nu pricep cum pot unii să înveţe aşa ceva. Dar, ce îmi trebuie mie limba germană ? Eu mă pricep să fac învârteli, jecmăneli, chiverniseli, păcăleli, ştiu să dreg, să înşel, să mituiesc, să înscenez, să ameninţ. Este corupţie şi o să–mi iasă cu siguranţă ceea ce îmi propun. Doar suntem în lumea a patra şi aici, orice este posibil !”. Chiverniseală încercă să se transfere la liceul german. Domnul director Johann Strauss, profesor care îşi dăruise întreaga viaţă acestei şcoli îl privi cu uimire şi gândi nedumerit : „Ce caută aici individul ăsta tupeist, bădăran, beţiv, fără scrupule, care nu cunoaşte o boabă de limba germană şi nici om cult nu este după limbaj ? Cu siguranţă este dintre cei care şi-au cumpărat diploma de licenţă” . Ca urmare îi refuză transferul.   Concursul de directori intitulat „Ce are măgarul sub coadă?”, după numele uneia dintre întrebările capcană ale testului a fost de bun augur pentru Chiverniseală.    Prietenul său de pahar , domnul Piuliţă era inspector general.    -Îţi pui dosarul şi concursul este deja luat, îi spuse acesta.     Chiverniseală nu putea susţine vreo probă, pentru că nu avea răbdare să răspundă oral sau să scrie ceva pe hârtie. Nu a reuşit acest lucru niciodată, încă de când era în clasele primare. Ştia însă să mituiască.  Bărbatul a obţinut concursul şi imediat a dat presei un interviu, spunând cu tupeu : „Eu sunt foarte bun de director. Mă pricep să dreg, să învârt, să mituiesc, să excrochez, să înşel, să înscenez, să mint, să ameninţ, să agresez”.    În toată ţara au fost de câteva ori mai mulţi câştigători decât locuri. Trebuia însă să ai acceptul unităţii de învăţământ şi în acest mod au fost ocupate toate posturile de director.  Chiverniseală gândi ca de obicei, fără scrupule: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” ca Alexandru Lăpuşneanu din nuvela cu acelaşi nume a lui Costache Negruzzi. Bărbatul s–a folosit de concurs şi imediat s–a prezentat la Strauss, să îi ceară cheile şi inventarul liceului. L–a ameninţat cu ceea ce aflase despre el de la doamna Cheatră, vecina din sat, profesoară în unitatea de învăţământ. Anul şcolar începuse de câteva luni. Chiverniseală nu era titular al liceului, dar ajunse a fi numit director la Liceul german printr–un matrapazlâc, aşa cum obţinuse totul în viaţă. „Voi schimba rând pe rând profesorii care bunghesc germana. Voi zbura în primul rând săsoaicele care mai există în şcoală şi voi aduce gaşca mea, necunoscătoare a acestei limbi, ca şi mine” îşi spuse Chiverniseală. „Voi face Liceul german fără germani şi fără limba germană. Idei am destule, ştiu cum să preiau frâiele şcolii. Măresc numărul claselor. Este foarte uşor. Tot omul din ziua de azi vrea să aibă copilul la acest liceu. Chiar dacă nu învaţă limba. Ştie că învăţătura nu mai are nicio valoare în lumea a patra. Ca urmare, vor fi necesare mai multe cadre didactice. Aduc oamenii mei şi mă descotorosesc treptat de ceilalţi, în special de cei vorbitori de limba germană. Mă pricep de minune să îi ameninţ, să le fac mizerii, să îi şicanez, să îi lucrez, să îi agresez, să le înscenez până îi înnebunesc şi îi fac să părăsească de bună voie liceul, să fugă cât văd cu ochii. Dacă vor avea unii curajul să mă toace cu reclamaţiile – atâta timp cât sunt eu director, mă voi descurca cu siguranţă – le voi face imediat nevăzute.   În primul rând, voi aduce o inspecţie generală aranjată cu prietenul meu de pahar, inspectorul general Piuliţă. Când eram director în sat, elevii şcolii mele nu mai existau decât în scripte. Fizic, nu veneau la şcoală decât foarte puţini şi ore nu se făceau. Profesoarele mele nu veneau la ore, dar eu le aranjam inspecţiile – fără ca vreun inspector să treacă pragul şcolii – cu “Foarte bine” şi eu ca director eram apreciat la superlativ. Cadrelor didactice nedorite, de care eu doream să scap, le înscenam ceva. Le ameninţam şi acestea fugeau rupând pământul. Dacă totuşi se ţineau cu îndârjire de post, le aranjam uşor şi o inspecţie specială în care erau făcute praf, chiar dacă ar fi ţinut cele mai bune lecţii posibile.   Acum trebuie să îl lucrez pe directorul liceului dorit de mine” gândi Chiverniseală.   Merse apoi la Piuliţă şi îi propuse următoarele :    – Vreau o inspecţie să-i dai lui Strauss calificativul „Insuficient” – să nu cumva să mai aibă vreodată şansă să se întoarcă pe postul de director, să pot eu să fac orice vreau în liceu – iar profesorilor calificativul “Suficient”, să scap rapid de săsoaicele zeloase, care mai există prin liceu. Desigur că, voi folosi metodele mele meseriaşe şi le ameninţ în particular. La aşa ceva mă pricep cel mai bine, că am competenţe de manager educaţional. Cele bătrâne să se pensioneze, cele mai tinere să se transfere la alte unităţi de învăţământ. Nu au ce căuta la mine în şcoală, explică cu efervescenţă Chiverniseală.    – Stai fără frică ! Ce îmi comanzi, aşa îţi vom scrie. Dar vii şi cu mălaiul, că ştii că aşa cum se obişnuieşte, spuse Piuliţă cu şiretenie.   „Trebuie să schimb şi site-ul liceului. Să nu mai fie scrise numele profesorilor aflaţi în liceu la venirea mea, să nu se vadă direct că i-am schimbat cu alţii. Voi minţi că motivul schimbării este faptul că introduc documentele educaţionale şi actele legislative, că în acestea nu se pot vedea lucruri legate de şmecheriile, matrapazlâcurile mele”, concluzionă noul director. Pentru inspecţie, Chiverniseală strânse şpaga de la părinţii doritori ca odraslele lor să urmeze o şcoală germană, chiar dacă nu vor ştii să vorbească niciodată această limbă, colectă banii de salarii de pe catedrele pe care nu existau profesori, care erau foarte multe, de când devenise el director, mita de la noile profesoare aduse, selectă o parte din sumele exorbitante primite pentru aparatura electronică şi totul a decurs conform celor ce-şi propusese”.    “Cu renovările clădirilor liceului voi trage un tun straşnic”, medită bărbatul. “Prima de care trebuie să mă descotorosesc este profesoara de matematică, pentru că îi face concurenţă doamnei Cheatră. Îi fac imediat o înscenare. Este foarte bună profesoară de matematică, îi învaţă bine carte pe elevi şi are rezultate la Olimpiade şi Bacalaureat, dar este şi exigentă. Găsesc eu un elev, care nu vrea să înveţe, ca şi mine şi îl pun să facă reclamaţie”.   Chiverniseală puse pe doamna Cheatră să căute în cataloage elevii cu situaţie slabă la matematică. Femeia îl găsi pe Prunică, din clasa a Xll-a care avea note minime şi îi arată directorului mediile acestuia.    “Uite un elev pe placul meu ! Este exact cum eram şi eu la vârsta lui !”, gândi bărbatul şi trimise pe elevul de serviciu să-l caute pe Prunică, să îl aducă la el în cabinet.   Imediat ce a apărut, Chiverniseală îl întâmpină încântat:     – Prunică, îmi pare bine să te cunosc !   Băiatul îl privi contrariat. Nu ştia dacă directorul glumeşte sau vorbeşte serios. Nu fusese niciodată tratat atât de amical de un adult.    – Să ştii că mie îmi place de tine. Un băiat ca tine, mai rar. La vârsta ta, eram şi eu exact ca tine, continuă Chiverniseală. “De fapt şi acum sunt la fel”, îşi spuse în gând bărbatul. Am auzit că nu te ai prea bine cu aia de matematică. Este femeie a dracului. Nici eu nu o suport. Ştiu că abia ai trecut la ea. Vrei să te scap eu de necaz?    -Da, răspunse nedumerit, cu voce înceată Prunică.   -Eu îţi voi dicta o reclamaţie, tu o vei scrie şi îţi promit că vei termina cu bine liceul. Te voi ajuta să iei şi bac-ul, chiar dacă eşti plută la matematică. Eu am trecut mereu toate examenele, toate concursurile fără să mă spetesc cu învăţătura. Am găsit întotdeauna o mânărie, o şmecherie şi m-am scos bine. Uite ce bine am ajuns ! Te servesc şi cu un păhărel, drept mulţumire, spuse Chiverniseală în timp ce turna alcool într-un pahar, dintr-o sticlă scoasă din dulapul său managerial .    Elevul scrise tot ce i-a dictat Chiverniseală, a semnat reclamaţia. “E de gaşcă noul director!”, concluzionă adolescentul. “Merg imediat şi le spun şi colegilor mei să vină la director, dacă vor să bea gratuit nişte tărie. Nu mai trebuie să mergem la barurile din vecinătatea liceului “.   -Nu uita să îl pui şi pe tac-tu să scrie o reclamaţie asemănătoare despre aia de matematică, îl atenţionă cu severitate directorul. Luă reclamaţia şi rânji fericit. “Acum am cu ce să o ameninţ pe aia de matematică. Va da bir cu fugiţii imediat ce îi voi arăta cele două reclamaţii. Între timp o să fac mare tam-tam, că se petrece ceva foarte grav în liceu şi că există numeroase petiţii de la părinţi şi de la elevi, referitoare la profesoară“.    -Îţi mai dau o idee, să te răzbuni pe profă. La ora de matematică, arunci cu putere o sticlă plină de lichid în capul femeii, sfătui cu viclenie Chiverniseală.                                     -Dar nu o să mă pârască? întrebă Prunică contrariat.                 -Stai liniştit ! spuse directorul. Dacă are curajul să vină la mine să te reclame, îi voi spune că ea este vinovată , că nu ştie să ţină copiii. Îi voi da chiar o mustrare scrisă şi o voi pune în discuţie în Consiliul profesoral. Tu eşti băiat isteţ, poate mai găseşti doritori de astfel de potlogării. Puteţi la ore să o fixaţi pe profesoară în ochi cu laserul de la pixurile voastre. Femeia îşi dă duhul să vă înveţe matematică şi nici nu o să observe. Să nu mai vadă a dracului nimic în faţa ochilor, completă bărbatul.                            -Domnule director, eu am un dispozitiv cu laser , cât o mână de om. Îl folosesc atunci când merg să vânez căprioare în pădure, împreună cu cunoscuţii. Paralizăm cu el picioarele căprioarelor, spuse Prunică. Pot să îl folosesc?         – Desigur, confirmă Chiverniseală cu satisfacţie. Ai idei inovatoare, băiete! Chiar eu i-am montat în cabinetul de matematică zece camere de luat vederi şi alte aparate electronice sofisticate de iradiat, ars, prăjit – care pârlesc şi pe elevi, dar nu contează dacă eu îmi realizez scopul. Preşedinta Comitetului de părinţi şi părinţii copiilor care învăţau bine ştiau că profesoara lor este foarte bună şi au fost miraţi de reacţia vehementă a directorului, care părea la prima vedere, a fi om cinstit. După acest eveniment şi-au dat însă seama că s-au înşelat profund. Chiverniseală îşi satisfăcea interesele proprii, nu pe cele ale şcolii.     În prima zi de şcoală ca director, din noul an şcolar, Chiverniseală se prezentă de dimineaţă, în costumul – care părea agăţat pe un umeraş – pe care îl purta numai la ocazii. De obicei purta blugi, helancă şi geacă de fâş şi i se potriveau ca o mănuşă.    Trecuseră anii şi de la băutură, Chiverniseală păşea înclinat, încruntat, cu faţa oacheşe brăzdată de riduri şi de cearcăne iar părul grizonat, cu cârlionţi care i se tociseră. Şmecher, ca de obicei, bărbatul chemase câţiva ziarişti pe care îi plătise să îl laude. Trebuia să facă tot ce este posibil pentru a fi acceptat într-o comunitate cu care nu avea nimic în comun, nici în clin nici în mânecă, dar pe care a ajuns să o conducă. Ar fi fost în stare să facă orice pentru acest lucru, chiar să îşi vândă sufletul diavolului, asemeni lui Călifar, personajul din nuvela lui Gala Galaction şi să transforme liceul în moara sa proprie.   Reuşise să ajungă aici prin tupeul şi obrăznicia de care dădea dovadă, dar şi prin cruzimea şi lipsa de scrupule care îl caracteriza. Ziariştii au surprins cu minuţiozitate după festivitatea de deschidere, momentul ieşirii elevilor cu evlavie după ceremonia religioasă, miraţi că statuia ctitorului liceului lor avea răsucit un prezervativ bine înfăşurat pe degetul arătător, orientat spre biroul lui Chiverniseală. Învăţatul părea indignat de cine a ajuns să conducă liceul său şi gândea trist că oamenii din vremea sa erau mânaţi de idealuri măreţe, de care acum au ajuns unii să îşi bată joc. Nişte bărbaţi cocoţaţi pe statuie se chinuiau din răsputeri să îndepărteze prezervativul nărăvaş, care parcă nu vroia să se lase desprins, asemeni noului director al liceului.    Chiverniseală a fost mulţumit de articol, deşi nu l-a putut citi. Nu avea răbdare să lectureze ceva, ca de obicei, aşa cum nu a avut niciodată, de când era copil. Nu citise niciodată o carte. Dar, a presupus că dacă le-a dat şpagă ziariştilor, aceştia l-au lăudat aşa cum le-a comandat el – l-au prezentat ca pe un fost coleg de primară cu saşii, care în realitate erau la vremea aceea în Germania, nu mai existau în sat, plecaseră demult din ţară. Prin acest lucru s-ar fi putut presupune că le cunoaşte limba şi obiceiurile şi cum Chiverniseală îşi făcuse rost cu bani de la o privată de o diplomă de licenţă, în Geografie în limba germană, posesia acesteia îi era acum folositoare. În mod normal, ar fi însemnat pentru toţi, că persoana deţinătoare a acesteia este cunoscătoare a limbii lui Goethe. Jurnaliştii au scris la comandă şi că Radu Chiverniseală este fiul fostului director al şcolii din sat, dar fără să specifice că acesta a fost puşcăriaş. Nu ştiau acest lucru, pentru că nimeni nu le spusese.    Chiverniseală se gândi :“ Trebuie să o recompensez pe doamna Cheatră pentru efortul făcut. Mi-a fost de mare ajutor. O voi folosi cu siguranţă şi pe viitor. Eu nu am răbdare să scriu câteva rânduri. Nu am făcut-o nici când eram elev. Nu sunt în stare să compun, să întocmesc acte de management. Am însă idei şmechere cu carul. Voi pune încă o directoare să ajute la întocmirea documentele şcolare, dar aleasă dintre învăţătoare, să nu cumva să fie vreo persoană cu visuri de mărire ca mine şi să vrea să îmi şutească locul şi funcţia”.    ”Ca elev, de abia treceam clasa. Am luat nota doi la admitere la liceu. Acum le arăt la toţi că eu, de la muncitor necalificat la canalizare, cum am fost , acum am ajuns pe culmi nebănuite, să conduc şi să fac dintr-un liceu serios, ceea ce strângeam eu în tinereţe, ca muncitor”.    Chiverniseală se întâlni la un bar din centrul oraşului cu prietenul său de beţie, domnul Piuliţă, care fusese schimbat din funcţie şi numit recent director de liceu.    – Mergem să agăţăm piţipoance din baruri, spuse acesta plin de efervescenţă ca de obicei. Femeile sunt meseriaşe şi din moment ce toate au ajuns licenţiate în ziua de azi – că au avut bani să îşi cumpere o diplomă – putem să înlocuim pe toate profesoarele din liceele noastre, care se sparg cu munca, cu învăţătura şi sunt serioase cu cele care îşi fac veacul prin localuri. Dacă au şi ele talente de dansatoare la bară le păstrăm cu siguranţă. Dar, ce director mai vrea în şcoala sa un profesor foarte bine pregătit, conştiincios, cinstit , talentat ? Ce, este prost să aducă pe unul care i-ar putea lua locul ? Ca adjunct, îţi recomand eu o învăţătoare, fată de-a mea. Nu o să regreţi.    Piuliţă era pe placul lui Chiverniseală. Se sincronizau perfect. Era singurul profesor cunoscut care vorbea pornografic şi mai ales îi plăceau femeile şi băutura, ca şi lui şi nu avea scrupule.   -Radule, avem o ofertă trăznet, spuse amicul director. Putem lăsa să se filmeze câteva scene dintr-un film de senzaţie în liceele noastre. Să mai înveţe şi profesoarele, şi elevele noastre ceva, măcar din titlu. Eu, unul, din punctul meu de vedere şi cred că şi din al tău, le-aş pune pe toate femeile să facă ce scrie în titlul filmului. Tu ce zici ? Noi primim pentru filmări multe sticle cu băuturi alcoolice. Ne facem cu provizii pentru tot anul şcolar. Să ne umplem şi noi , dulapurile de directori. Documentele şcolare stau la alţii. Tu eşti la început de manageriat şi cred că nu ai apucat să primeşti prea multă ţuică.    -Grozavă idee, Ionci, spuse Radu. Se vede de la o poştă că ai stofă de manager educaţional.    La întoarcerea în liceu, Chiverniseală întruni Consiliului de Administraţie. Toţi membrii acestuia au fost de acord cu filmările. Fiecare gândea cu seriozitate “Deştept director ! A început deja să atragă fonduri pentru liceu, aşa cum se lăudase”.   Directorul le explicase oamenilor că filmările se făceau cu posibilitatea de a primi un refrigerator.    Când au ajuns acasă, toţi au avut surpriza să vadă titlul adevărat al filmului şi au rămas mască.    Reprezentanta părinţilor l-a sunat imediat pe Chiverniseală. „Cu siguranţă, directorul, om serios, nu a cunoscut conţinutul filmului şi cu bune intenţii a vrut să facă ceva util pentru liceu”, gândi femeia.    „De asta trebuie să scap urgent, că prea e băgăcioasă. Nu trebuie să ştie ce învârtesc eu cu banii liceului. La mine, nici nevastă-mea nu a ştiut şi nu ştie niciodată ce fac. Mama a ales-o bine. Ştia că femeia fiind fără tată, va suporta cu stoicism orice, supusă, pentru a avea un bărbat în familie, chiar dacă numai cu numele”, gândi Chiverniseală şi i-a replicat imediat preşedintei, când a fost interpelat de aceasta:    – Un director care mi-e prieten a procedat la fel.    Refrigeratorul pentru liceu însă nu a mai sosit niciodată. Producătorii au gândit probabil în spiritul titlului filmului.    În public, Chiverniseală o apostrofă pe reprezentanta părinţilor:    -Muiere, ce te roade să ştii tot ce fac eu ? Ce te bagi în chestiile mele ? Eu ca director fac ce vor muşchii mei ! Tu nu ai altă treabă, nu ai grijă de copiii tăi, de postezi toată ziua pe net ? Nu trebuie să dau socoteală nimănui despre ce fac eu !    Femeia îşi schimbase opinia încă de când observă că noul director era interesat doar de satisfacerea propriilor interese. Atunci când intenţiona să întrebe ceva legat de liceu, acesta o ocolea. Nu avea răbdare să poarte o discuţie pentru a rezolva o problemă în interesul şcolii. “Cred că stă prost cu nervii „ deduse preşedinta. “Văd că îl interesează alte lucruri, în niciun caz binele şcolii” .   În scurt timp, prin tertipuri cunoscute doar de el, directorul scăpă de zeloasa reprezentantă a părinţilor.    În zilele următoare, Chiverniseală îşi puse talentele în aplicare şi prin învârteli, spagă, ameninţări, primi gratuit o casă ce aparţinea comunităţii, chiar în centrul municipiului. Avea experienţă în domeniu întrucât primise şi în sat, o vilă părăsită de saşii plecaţi în Germania.   “La aşa ceva sunt priceput, nimeni nu mă întrece” gândi bărbatul. „Doar ştiu să învârt, să dreg, ştiu să mituiesc pe cine trebuie ca să îmi satisfac interesele şi propriile trebuinţe şi nebuneli. Nu mi-am vândut sufletul diavolului degeaba, asemeni lui Călifar din nuvela lui Gala Galaction, moara a devenit liceul meu”.   Doamna Cheatră se impacientă că profesoarele aduse de noul director nu prea dădeau pe la şcoală. Doar cele rămase din epoca Strauss îşi mai făceau orele. Dar erau foarte puţine ca număr.    -Stai liniştită ! îi spuse Chiverniseală. La câte şpăgi am dat pentru posturile noastre, nu ne întreabă nimeni de sănătate. La orice control s-ar face, ieşim foarte bine. Oricum şi elevii noştri, în timpul orelor populează barurile din zonă, aşa că nimeni nu plânge de situaţie.    “De când eram în primară, de vârsta elevilor mei, eram un împătimit al lui Bachus, că atunci îl închiseseră pe tata, şi el mare iubitor de băutură. Acum am păstorit şi am călăuzit pe elevii mei, pe acelaşi drum al iniţierii bahice. Elevii începând cu cei din ciclul primar, imediat ce sunt descărcaţi de părinţi din autoturisme, înloc să vină, să intre în liceu, la ore, se duc direct la barurile şi cafenelele din zonă şi acolo cred că se întâlnesc cu cadrele didactice alese de mine – împărtăşesc împreună aceleaşi idealuri. Le-am obişnuit şi pe profesoare cu băutura, că le servesc tărie întotdeauna când le invit în cabinetul meu. Femeile ştiu că nu pot să refuze nimic din tot ceea ce eu le propun“, concluzionă bărbatul.    Părinţii au făcut numeroase reclamaţii, pentru că au observat că odraslele le veneau acasă băute şi nu prea se omorau cu învăţătura.    “Eu am o rezolvare la problemă, o idee magnifică, ca de obicei”, medită Chiverniseală. „Chem jurnaliştii, îi plătesc şi dau interviu în care specific că sunt vinovate barurile din apropierea liceului, că vând băuturi alcoolice, nu că eu, ca director, nu am grijă că nu se fac orele la mine în liceu. Eu sunt chiar mulţumit că i-am păstorit atât pe elevi, cât şi pe profesoare, ca să ajungă la nivelul meu de alcoolemie. Propun să se închidă toate localurile din zonă. Acum elevii s-au obişnuit cu băutura şi nu au nicio şansă să mai scape de meteahnă. Dar am o rezolvare. Eu sunt un director care găsesc totdeauna soluţii profitabile. Le voi oferi băuturi alcoolice, chiar eu, în incinta liceului ”. Chiverniseală se roti în scaunul de director şi îşi spuse cu mândrie „ Aspir să primesc un post de inspector în structurile superioare. Dacă nu, voi pleca din liceu numai cu picioarele înainte! Ce director mirobolant sunt !”. Auzise acest neologism de curând şi i se păru că i se potriveşte de minune. În spatele lui Chiverniseală, diavolul rânjea mulţumit: “Am făcut-o şi pe asta ! Acum sunt stăpân pe vecie şi aici! “.   Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se ştie că “Viaţa bate filmul” şi realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare, mai înfricoşătoare decât cea prezentată în scriere.