Liceul "La ultimul drum" sau " La nebunu'n bătătura" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Era 1 septembrie. Profesorul Z. se afla la poarta liceului și vroia să intre. Dorea să pătrundă în spațiul straniu din fața să, care ascundea atâtea mistere, începând de la ultimele clipe trăite aici de poetul nostru de geniu, după ce a fost mutat din mănăstirea Măicuța din apropierea școlii și până la întâmplările înfiorătoare din epoca recentă. -Nu intrați ! Nu e nimeni aici ! se auzi o voce tunătoare din căsuța portarului."Ce replică asemănătoare cu cea a lui Costache Giurgiuveanu din "Enigma Otiliei", gândi bărbatul. Timp de o lună, de când a ales postul, în urma Concursului de titularizare - obținut cu media 9,80 - i s-a spus mereu același lucru. Acum însă, începea școala. Tot nu venise nimeni ? se întrebă profesorul. -Suntem noi nebuni, dar nici chiar așa, se auzi o voce masculină. Profesorul văzu în fața sa un bărbat în vârstă apărut în chip staniu, ca din neant. Acesta făcu o pauză, timp în care bătrânul îl cercetăm curios pe profesor, că și cum ar fi văzut ceva ieșit din comun. - Toți suntem nebuni aici ! explică omul. Se opri din nou din discurs și apoi continuă. -Știți că ați luat post la nebuni, nu-i așa ? -Știu, sigur că știu! spuse hotărât profesorul, accentuând cuvântul "știu" parcă dorind să întărească faptul că nu a luat postul în necunoștință de cauză. Aflase multe lucruri despre liceu, încă din anii anteriori, chiar de la persoane din interiorul școlii. Dar cea mai elocventă explicație i-a dat-o chiar inspectorul de la municipiu, care i-a spus: " - Vezi că acolo acceptă numai de-ai lor"g. Profesorul își aminti că a întrebat cu un aer nevinovat: " - Dar, de ce ?" "- Pentru că sunt speciali! Adulții !", a fost răspunsul inspectorului școlar și în momentul acela își pendulă capul și îl pătrunse sfredelitor cu ochii, ca și cum ar fi avut multe de spus, dar limbajul non-verbal părea a fi în acest caz, mult mai explicit. Imaginea i s-a imprimat în minte și îi va apărea barbatului în fața ochilor ori de câte ori va păți ceva ciudat în instituție. Profesorul Z aflase în plimbările sale prin fața instituției că înainte de revoluție în clădire funcționa un Ospiciu. Totuși, cea mai înfiorătoare poveste despre școală, o povestise tocmai directoarea adjunctă a liceulu, istorisire mai înspăimântătoare decât legendele urbane despre acest loc, bântuit de fantomele trecutului. Fosta directoare, roșie la față și de la distanță mirosind a alcool, spunea veselă :" La mine la liceu, toți mă iubesc. Profesorii trec pe la școală numai când au chef și de obicei, nu prea au. Toți au mai multe norme, încât încasările lor depășesc salariul președintelui, deși nu predau practic vreo oră. Toți au licența obținută " la chiuvetă" , la fel și titularizare. Doar au bani de unde să le plătească. -Maiștrii sunt "La ultimul drum" ! explică o femeie care se oprise în afl poartă instituției. Eu aștept să îmi dau demisia. Mă chinui prea mult cu centrala cea nouă, care funcționează mai defectuos decât cea veche. -Dar ce este "La ultimul drum" ? întrebă nouk paznic, trimis de firmă. -Este cârciuma de lângă mănăstire, lângă cimitir. Din grădina școlii, prin spate, se poate ajunge rapid. Toți merg acolo, explică femeia. Atunci profesorul Z și-a dat seama unde poposise fosta directoare adjunctă, atunci când venise în stare de ebrietate în vizită la școala geamănă. Secretara, o femeie cu părul roșu, lins, cu ochi ironici și priviri obraźnice, îl studie cu tupeu. Profesorul Z îi întinse numirea primita de la Inspectoratul și mirarea femeii atinse cote maxime. Nu mai văzuse așa ceva până la data respectivă. -Școala nu scoate niciodată posturi la concurs, explică un bărbat chel, slab, cu urechile ascuțite asemeni câinilor, care se prezentă a fi reprezentantul sindicatului din scoală. "Deci profesorii care funcționează nu au numiri pe post legale" concluzionă profesorul I. Așteptând la poartă, câțiva vecini discutau aprig despre istoricul școlii. -Directorul și grupul de bază al cadrelor didactice au fost recrutați dintre pacienții fostului Ospiciu. Când acesta a fost desființat, oamenii nu aveau unde să meargă. Rămâneau practic pe stradă, asemeni celorlalți aflați în aceeași situație. Unora le-a fost mila de bieții oameni și le-au acordat o șansă. Faptul că în spital , că pacienți, erau puși să desfășoare diferite activitați, ca de exemplu să ajute la prepararea mâncarurilor, să facă curățenie, să îngrijească grådina , le- a fost de folos, pentru că au fost distribuiți și angajați în posturi în care desfășurau munci care le erau familiare, cu care se obisnuiseră. Părea o rezolvare potrivită pentru oameni, povești un luncan slăbănog, cu o barbiță subțire. -La început a fost școală pentru surzi. Dar au funcționat aici doar trei ani pentru că au primit un sediu mai mare, plasat central. Au rămas aici cei cu deficiențe psihice,și mintale, precizăm alt bărbat mai corpolent. Profesorul află că, în timp, funcționând în cadrul liceului, au putut foarte ușor să o urmeze. Și să se califice în diferite meserii. Având statut de liceu, au reușit să obțină chiar bacalaureatul, care se dădea în cadrul unității de învățământ. Acest fapt le asigura trecerea că maiștrii, adică să ajungă cadre didactice. Dar, foștii pacienți nu s-au mulțumit cu atât. Trebuiau să se titularizare. Dar fără concurs. Nu erau capabil să susțină așa ceva. Doar obținuseră diplome fără examene date conform legii, pe baza cunoștințelor, a competențelor intelectuale proprii. Au văzut că societatea le oferea oportunități nebănuite și aspirau cu ambiție la mai mult. Doar un concurs aranjat în interiorul școlii i -ar fi putut asigura un viitor liniștit.La inspectorat, printr-un concurs național, nu avea un nicio șansă de promovare. - Am făcut mereu cereri să desfășurăm concurs în cadrul școlii, pivestea sindicaliștii. Am reusit până la urmă. Eu am trecut imediat pe Informatică. Profesorul D. știa că o doamnă Poama de la Construcții, directoare de departament dădea contra cost diplome postuniversitare de Informatică, pe bani, profesorilor din întreaga țară, chiar dacă unii dintre ei nu știau decât să apese pe buton pentru a deschide computerul. Nici profesoriu universitari care au fost selectați de Doamna Poama nu erau prea cunoscători într-ale Informaticii. Titularii de curs erau oameni în vărsată, care nu aveau deloc deprinderi într-ale calculatoarelor și nici nu aveau de gând să încerce a învăța ceva în acest domeniu. Dar ei spuneau că Poama este "campo del tutti capi" și femeia, că urmare putea face orice dorea în Universitate. Doar oamenii erau interesați doar de bani și de diplome, nu de cunoștințe în domeniu. Iar chemarea doamnei Poems era foarte atrăgătoare - Veniți la mama, să vă dea diplomioare, spunea femeia, anterior precupeață. Competențele dobândite în această meserie le dovedea din plin. Nu și cele de profesor universitar. Dar acestea nu trebuiau dovedite. Cursuri la Universitate nu se mai făceau demult timp, de când cu autonomia universitară. Nimeni nu îi controla și totul decurgea magnific pentru Poama. Efectuat aceeași muncă, pe care o executa atunci când era precupeață, doar că acum vindea diplome, în loc de pătrunjel și ceapă. Profesorul își aminti povestirea înfricoșătoare a femeii, relatată de ea în hohote puternice de râs. -Colegul nostru, Ady Porcălanu, făcut o criză de nebunie în fața directorului școlii și îl lovi puternic. Apoi îl aruncă spre un copac. A fost doar începutul blestemăției. Ceilalți maiștri, proaspăt veniți de " La ultimul drum", continuată să îl trezească pe bietul director de toți arborii din curtea unității de învățământ. De atunci nimeni nu a mai auzit de el. Așa a ajuns domnul Porcălanu director iar eu, directoare adjunctă. Ascultătorii din jur inițiată înspăimântați de cele auzite. A urmat un moment de liniște, parcă pentru a tine loc de reculegere pentru fostul director, care nu a mai avut parte de așa ceva, în condițiile desfășurate. Profesorul Z urca la etaj, pentru a se prezenta directorului, așa cum se proceda la venirea în cadrul oricărei unități de învățământ. Bătu la usa și o deschise. În fața să apărut o namilă de om, obez, grosolan îmbrăcat cu niște iegări gri decolorați și o flanea demodată. "Acum chiar am atins culmea, gândi profesorul, care consideră că este că în povestea "Prostia omenească" a lui Ion Creangă. De când a predat la Universitate și a trecut în preuniversitar, a avut directori numai din maiștrii. A avut ca director fostul instalator nepriceput din liceu, ajuns dupa revolutie în funcție. Își aminti apoi râzând că luând post la unul din liceele de elită ale capitalei, clasat chiar pe primele locuri, îi spuse încântat directorului, care preda matematică: - In sfârșit nu mai am director din maistru. În zilele următoare, citind pe Internet, află că noul sau director a fost tot maistru și a făcut un curs ciudat la Universitate care i-a permis să predea Matematica. Oricum, directorii din maiștrii au devenit de lux - că parcă mai aveau ceva cunoștințe, măcar de viață, din experiență - după ce au ajuns unii care nu au făcut nimic în viața și și-au cumparat diploma de licență, la pachet cu titularizare și concursul de directori, care părea puteți de pe alta planetă, în care doar șmecherii, înșelaciuni, la care șpagă era ceva obisnuit. Curând începu Consiliul Profesoral. Se alegeau comisiile și se făceau propuneri. Profesorul suporta cu stoicism laudele indecente pe cate și le adresau unii altora de parcă ar fi fost niște genii. Niciodată nu a înțeles aceste momente penibile în care oameni care nu sunt buni de nimic și care nu fac nimic sunt elogiați fără rușine. Atunci când se fac propunerile pentru salariile de merit sau gradații de merit, prezentările ating apogeul nerușinării. "Mai vin și unii politicieni, care cu obrăznicie propun salarizarea după performanță, care într-o țară coruptă ar insemna ca doar care taie frunză la câini și cu minte de găină să fie recompensați bănesc, nu numai cu laudele de care au parte permanent, deși nici pe la școală nu dau. În zilele următoare, profesorul observă că presupunerile sale erau îndeplinite. La prima oră, era singurul profesor care se prezenta la școală. Pe la orele zece- unsprezece mai apărea o secretară, din cele trei existente. Doi - trei profesori pe zi, mai treceau pe la școală. Singurul conștiincios era sindicalistul, prezent totdeauna.Totuși zelul de care dădea dovadă era cam ciudat, pentru că elevii nu prea veneau decât în număr foarte mic." Oare de ce nu îi place acasă? se întrebă profesorul. Are o nevastă scorpie și preferă să stea singur în cabinet, sau stă pe Internet vizionând filme sau jucând jocuri. Omul nu dovedea aAfaptul că ar poseda abilități spe ciale în domeniul informaticii, al computerelor.Nu era genul de om pasionat de calculator care se pricepe la multe și dorește permanent să afle, să învețe nouțați în domeniu. Mai conștiincioasă era o profesoară de religie. Un elev chiar spuse profesorului: - Săptămână această doar dumneavoastrș și doamna de religie ați venit la ore. Directorul abia se deplasa sub greutatea corpului sau imens, eplasându,-se câ d pe un picior, ca trunchiul unui arbore secular când pe altul. -Numai noi avem experiență la speciali. , eu si colegii mei, referindu-se la participanți la întâmplarea nefericită cu fostul director, dar preafericită pentru actualii beneficiari. Directorul distribuie fiecaruia mai multe norme didactice, încât aveau salarii de președinți de stat. "Oare la ce consideră că au experiență? se mira bărbatul. La stat acasă sau la degeaba, atunci când totuși mai trec pe la școală? -Dacă nu vă place ceva, nu aveti decât să mă reclamați. Au încercat și alții. Au făcut plângeri nenumărate și nu s-a întâmplat nimic. Profesorul știa că în ultimele trei decenii răspunsul la orice reclamație adresată Ministerului sau Inspectoratului se prezintă sub aceeași formă : "Acuzații nefondate" fără cineva să controleze veridicitatea celor scrise. Pe Internet a citit că această era formă generală pe care au primit-o și alte persoane care trimiseseră sesizări la instituții de stat . Așa că nici nu se gândi să încerce să piardă timpul cu așa ceva. A apărut și profesoara de engleză își spuse profesorul auzind cuvinte spuse cu voce tare de o femeie, cerând să le repete cu voce tare. Pronunția profesoarei era însă atât de greșită, încât profesorul găndi că nici foștii colegi de clasa a cincea, aflați în stadiu de corigență erau mai buni. S-a terminat ora și profesoara veni cu tupeu si spuse profesorului: - Venim la ora dumneavoastră să vă inspectăm. La prima vedere părea totul în regulă, pentru că profesorul era foarte bine pregătit, avea gradul didactic întâi, a fost metodist și vechime de peste treizeci de ani la catedră. În mod normal, la asemenea performanțe ar fi trebuit să fie model pentru noii veniți în învățământ. Dar într- o țară coruptă, cei care făceau inspecții erau cei care habar nu aveau de învățământ - cu mici excepții,mai rămaseră și câțiva dintre cei vechi care cunoșteau metodică și specialitate. Își aminti de ultima inspecție de specialitate la care venise inspectoare și o metodică nouă, de vreo treizeci- patruzeci de ani. Inspectoare rămase uimită de gradul inalt de prezentare al lecțiilor și nu putea să își oprească reclamațiile de încântare, în timp ce noua metodică întrebă Ăsta, așa deci se desfășoară o lecție ? Femeia avea obținut gradul întâi, era și metodică dar obținuse totul fără a susține vreodată vreo lecťie și nu știu cum se face. Dar primise drept de a controla pe cei care cunosc acest lucru. Mai periculos ar fi fost dacă venea numai metodică și această nu ar fi știut că lecțiile sale sunt foarte bune. Noroc ca a venit inspectoare, mai în vârstă care avea noțiuni de metodică și specialitate. Oare ce o să fie când iese la pensie ? se întrebă profesorul. Pentru cei nou , era foarte simplu. Ei știau că inspecția înseamnă să dai spoagă, la fel ca la orice examen sau concurs pe care îl susținuseră anterior.Doar ministrul Dănilă Gropariu le asigura chiar legal acest lucru, prin asumarea răspunderii, dar fără răspundere, că el nu avea nici bacalaureatul, doar Școala complementară pentru elevii cu intelect redus, dar care dovedeau pricepere într- o meserie. Fostul ministru nu dovedise nici abilitatea intr-o meserie. Avea însa competența de a copia, pe care a exersat- o la niște universități care practicau acest lucru, după declarațiile sale. În mod fals, se laudă că, prin folosirea camerelor de luat vederi, ridica calitatea examinării, dar pe el il interesa cum sa obțină mai mulți bani din examene, că sunt mai scumpe dacă există aparatură electronică. În plus, câștiģa bani și din achiziționarea acesteia. -Avem la LIMBA ROMÂNĂ o babă de peste optzeci de ani, care nu are nimic comun cu învățământul. Este pe dinafară complet cu totul, spuse un băiat frumos, brunet, inalt și slăbuț. Profesorul a observat că era printre primii elevi din liceu din punct de vedere al inteligenței. Colega de catedră la LIMBA română era o pensionară de optzeci de ani, dar fără studii. Gropariu dăduse în mod intenționat legea de a preda și specialiștii din alte domenii și pensionarii, dar fără a preciza că aceștia ar trebui să fie din învățământ. Așa că directorii și -au adus cunoștințele necarificate, fără studii acum, când orice om poate in țară să facă facultatea fără efort intelectual, doar material. Pensionara avea clasele la care nu venea niciun elev. Era supărată că stătea în cancelarie și că trebuia să vină la școală datorită profesorului, că altfel nu ar mai fi venit deloc, așa cum a făcut în anii anteriori. - Are experiență la speciali doamna, spunea directorul Porcălanu, gândindu-se la catedrele pe care le dăduse pensionare și pentru care primea și el o parte din bani. Este foarte bună profesoară ! La ce este bună? gândi profesorul. La stat degeaba ? Formau o grupare de gherilă pricepută la instigat elevii cu ură și răutate împotriva profesorilor și elevilor veniți recent în școală. Bieții erau terorizați de adulți dar și de tinerii de 20-30 de ani, elevi ai școlii. Noii elevi redau imediat și se transfera în alte unități școlare. Acest lucru înseamnă pentru cei de aici că sunt cu experiență, în învățământul special? Ce degradare puternică a valorilor ! Parcă cineva în mod intenționat vrea să își bată joc de educație ! În fața sa o apăru o femeie slabă, cu o claie de păr vopsit roșu, ridicat ciudat în sus, de parcă ar fi fost pupăza din tei spurcată a lui Nică, când se speriase, în scorbură, din "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă." Doamne, ce figură are ! Parcă ar fi una din psihopatele din filmele americane".Deodată, începu să râdă isteric, zgomotos, fără motiv. Apoi o apucă un plânset cu sughițuri bolnăvicios, de se zguduiau pereții."Corespunde fără nicio îndoială profilului" concluzionă bărbatul. "A pățit cu siguranță ceva în copilărie și acest lucru a efectuat-o puternic". "Oare cum îi influențează pe elevi ?".

40. "ODISEE LA CATEDRĂ, ÎN BĂNCI SI PRIN AMFITEATRE" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

ÎN ARMATĂ

Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor Fasciculul lll – “In the Army Now” Două tinere, urcate în tren din staţia Câmpina, se aşezară pe locurile din faţa noastră, în compartiment şi începură să converseze cu entuziasm: “Cum se numea, arma aia cu lamă, de la instrucţia de azi ?”, întreba domnişoara filiformă, cu ochelari de vedere, pe colega sa, mai îndesată şi pitică. „Baionetă, cred”, a fost răspunsul tinerei. „Dar, cu ce am tras noi ieri, în poligon ? Cu pistolul sau cu puşca mitralieră ?”. “Puşca e aia mare. Pistolul este cel mic.”, a explicat conlocutoarea sa. „Eu sunt foarte obosită. A venit căpitanul să ne scoale devreme, la opt dimineaţa, dar, fără rezultat. „Vă rog frumos, să vă treziţi, fetelor !”, ne-a spus el cu voce politicoasă, ca de obicei, să nu cumva să ne supere. „Este târziu !”. După ce a plecat, ne-am culcat toate la loc. Dar mie mi-a trecut somnul şi nu am mai putut adormi”. „Eu am continuat să mă cufund în lumea viselor fără probleme. Nu l-am auzit nici când a deschis uşa, nici când a vorbit !”, a exclamat subţirica cu voce de răsfăţată. Din discuţia celor două tinere, am dedus că amândouă proveneau din sate diferite, din Moldova. Tânăra mai grăsuţă spunea că îi place mult, când se serveşte la masă griş cu dulceaţă şi se plângea că la prânz doreşte mereu să servească ciorba de fasole, dar niciodată nu găseşte niciun bob de fasole în ea. Mi-am adus aminte atunci, de povestirea cu haz din armată, pe care mi-o relata bunicul în copilărie, în care, soldatul aflat în post la bucătărie, trebuia să dea raportul superiorului aflat în control şi să spună: ”Să trăiţi, domn’ căpitan, la cazan trei boabe de fasole !” iar acesta, de emoţie a raportat : „ Să trăiţi domn’ Fasole, la cazan trei căpitani !”. Auzisem şi în alte călătorii cu trenul, pe aceeaşi rută, alţi tineri, conversând pe aceeaşi tematică. Nu ştiam că în ziua de azi, soldaţii trebuie să fie rugaţi de ofiţeri să se trezească şi dacă nu o fac, nu-i nicio problemă, sau… poate cei ce povesteau erau cazuri izolate. Foştii mei colegi de facultate spuneau că superiorii lor erau foarte severi şi că “deşteptarea” de dimineaţă se respecta cu stricteţe. Îmi povestiseră de atâtea ori întâmplările din armată, încât aş fi reuşit să le relatez şi eu, oricând, de parcă aş fi fost şi eu înrolată împreună cu ei. Exista în atitudinea lor un sentiment de mândrie, pe care îl înţelegeam. Experienţele din armată erau amintiri de neuitat, care îşi lăsaseră adânc amprenta în sufletul lor, dar şi în felul lor de a fi, în modul lor de a trăi. Le înţelegeam pe deplin, dorinţa de a împărtăşi celorlalţi întâmplările inedite trăite, pentru că, aveam senzaţia că fiecare participase la ceva unic. Viaţa de armată i-a călit. Clipele scurse în această perioadă, deseori dure, aspre, le-au schimbat viaţa, pentru totdeauna şi în timp, acestea se transformaseră în secvenţe de care îşi aduceau aminte cu plăcere. Simţeam şi eu acelaşi lucru, pentru că timpul, ca o sită uriaşă, cernuse şi păstrase exact ceea ce ne marcase pe fiecare, în acele zile – hainele din armată, cu ţinuta de primăvară, care ne plăcea tuturor studentelor, în special „bluza de vânt” – cum îi spuneam noi – care era foarte elegantă, împreună cu pantalonii de stofă şi ghetuţele kaki din piele. Ţinuta de iarnă ni se părea însă groaznică, pentru că era dificil de îmbrăcat, dar şi de purtat ! În prima convocare, încă din prima zi, am observat că toate studentele mă priveau cu admiraţie. Într-un târziu, am întrebat-o pe una dintre colege, ce s-a întâmplat iar aceasta mi-a răspuns: „Cum, tu nu ştii ? Ai fost dată drept exemplu, la emisiunea studenţească naţională, ca studentă fruntaşă la învăţătură pe Universitatea Braşov. Tu şi Lazăr – Lazăr era fiul unor securişti. Deşi era foarte silitor, la matematică cu greu putea ţine pasul cu mine. Noi doi obţinusem cele mai mari note la examene. Doi dintre colegi aveau medii de şapte şi opt, trei trecuseră cu note de cinci. Restul rămaseră cu restanţe pentru toamnă. Sistemul de evaluare în acea perioadă era foarte sever, dar şi deosebit de corect. În anul nostru erau studenţi fiul primarului, fiul şefului Securităţii, al directorului Uzinei “Tractorul” şi copii ai altor oameni cu funcţii importante, dar care învăţau cu adevărat, fără a obţine note maxime. Profesorii universitari se comportau la fel cu toţi studenţii. Nu le era frică de părinţi iar şpagă, mită nu primeau niciodată. În convocare am trăit clipe dificile, pentru că ofiţeresele noastre erau foarte zeloase şi severe. Într-o zi de instrucţie rece şi ploiasă, pe Valea Răcădăului ne-au ţinut în poziţia pentru luptă “culcat” prin bălţile formate, pe locul unde fusese un cimitir al eroilor din război. Îmi era rău, pentru că aveam gripă, dar am rezistat cu stoicism până la final. Aş fi pierdut mai mult timp cu mersul la medic, pentru scutire. La acea vreme, eram puţine studente şi, probabil, de aceea, pe stradă, ochii tuturor erau aţintiţi asupra noastră. Eu cred că, totdeauna haina militară atrage privirile trecătorilor. În perioada anterioară depunerii jurământului, când făceam instrucţie sub Tâmpa, în pas ostăşesc, în timp ce intonam cântece de cătănie, de la terasele restaurantelor de pe serpentinele muntelui, oamenii ne priveau atent. Acasă ascultam hit-ul “In the Army Now” şi aveam senzaţia că melodia ni se potriveşte de minune, deşi atunci, nu am încercat să înţeleg conţinutul versurilor în totalitate. Sunetele armonioase şi refrenul te acaparau cu totul. Vecinele noastre de compartiment discutau de trageri şi mi-am amintit imediat de acestea, pentru că erau activităţi care mă atrăgeau şi pe care le aşteptam întotdeauna cu nerăbdare. Bunicul meu mă învăţase teoretic să trag corect cu pistolul mitralieră şi trăgeam întotdeauna la ţintă. Ofiţeresele noastre, pentru a obţine calificative de „Foarte bine” trebuiau să instruiască studentele, astfel încât acestea să nimerească toate ţinta, în cercul cental. Cum acest lucru nu era posibil, doamnele locotenent ne sfătuiseră ca, fiecare, după ce mergeam să ni se citească tragerea, să dezlipim semnele din centrul ţintei, astfel încât să rămână urmele a trei gloanţe, trase drept în cercul din mijloc. Eu am tras chiar la ţintă gloanţele, în acest cerc, şi cum studenta care fusese înaintea mea, dezlipise trei urme, pe panoul meu existau urmele a şase gloanţe trase perfect. Mă distra această situaţie, dar nu o povesteam decât bunicului, pentru a fi la curent cu faptul că am înţeles explicaţiile lui şi că am aplicat sfaturile primite, la tragere. Eram totuşi un caz izolat, pentru că atunci când se dădea comanda “Foc !”, pământul – la un metru distanţă de locurile de tragere – era spulberat cu viteză de gloanţele colegelor. Unele fete părăseau poligonul, pline de sânge sau cu lovituri, pentru că nu fixau bine pistolul mitralieră în umăr şi acesta, în recul, le venea spre gură spărgându-le buzele, sau dacă ricoşa lateral, le lovea claviculele. Cu grenadele, însă, ar fi fost periculos. Chiar ofiţeresele ne-au povestit că niciuna dintre ele n-ar fi reuşit să le arunce la distanţa potrivită. Ne spuneau că s-ar fi accidentat cu siguranţă, dacă ar fi făcut instrucţia cu grenade reale, funcţionale, nu cu modele, aşa cum făceam şi noi. Montasem şi demontasem cu rapiditate, de mii de ori pistolul mitralieră şi fiecare studentă cunoştea toate părţile componente ale acestuia. Cunoaşterea armamentului o făceam întotdeauna cu plăcere. Mărturisesc însă că, deşi conştiincioasă de fel, nu mă atrăgeau toate temele teoretice dezbătute – cum erau armele chimice. Exista atunci şi un moment comic, când una dintre colege trebuia să poarte echipamentul specific de protecţie, în cazul unui atac chimic şi tuturor ni se părea amuzant, chiar ofiţereselor. Atunci când ni se citea că, în cazul unui atac armat, trebuie să ne căţărăm pe tanc, cu puştile mitralieră, priveam figurile inocente ale colegelor din jurul meu, închipuindu-mi cum ar arăta în această postură. Situaţia părea distractivă, asemeni celei reale, vizionată recent la un spectacol aviatic – la înălţime, şi la propriu şi la figurat, dar aparatele de zbor erau atât de vechi încât rugina de pe exteriorul lor se dezvăluia fără pudoare şi, deşi piloţii ne ofereau o demonstraţie de măiestrie, treceam cu toţii de la încântare, la spaimă, atunci când zburau deasupra noastră şi aveam senzaţia că oricând, este posibil ca vreunul să se prăbuşească peste spectatori – şi nautic, în care, studentele de la şcoala militară, fiind deosebit de dezvoltate – ca să nu spun obeze – contrabalansau ambarcaţiunile conduse, astfel încât singurul obiect mai mare văzut de către privitori era partea dorsală a acestora – care dădea senzaţia tuturor privitorilor că, la orice curbă luată pe apă, ar răsturna cu siguranţă barca. Mă gândesc, că a trecut demult vremea şi că nu mai sunt de actualitate soldaţii înalţi şi cu structură atletică – care corespundeau cerinţelor obligatorii şi selecţiilor severe – cărora li se potriveau de minune versurile: ”Înalt, voinic ca bradul, mămuca m-a făcut,/ La luptă şi la muncă, la tot m-am priceput/”. Pentru intrarea la liceul militar, pe lângă condiţia de disciplină – reprezentată atunci de nota zece la purtare, în toţi anii anteriori de şcoală, evaluare primită corect şi cinstit – fără intervenţiile, fără ameninţările vreunui părinte, sub pretextul că trebuie să i se dea copilului această notă, pentru că acesta doreşte în viitor să îmbrăţişeze o carieră militară, deşi odrasla sa are probleme grave cu disciplina, ca să nu spun comportament violent, agresiv cu colegii săi, dar şi cu profesorii – trebuiau dovedite şi capacităţile intelectuale, printr-un examen sever şi corect. Mama mea pregătea la „Limba română” pentru admitere la acest liceu şi numai elevii serioşi, deştepţi îndrăzneau să îşi aleagă acest drum în carieră. A doua zi, fiind în Braşov, în drumul spre centrul oraşului, am trecut prin faţa unei unităţi militare, aflate pe bulevard. Planul înclinat dispus lângă scările de la intrarea în clădire, destinat transportului obiectelor, fiind îngheţat, devenise loc de joacă pentru cei doi soldaţi, aflaţi în postul de pază al instituţiei şi aceştia se dădeau, pe rând, cu voioşie, pe gheaţă. Am observat că, de obicei, dacă priveşti din întâmplare, când treci prin faţa vreunei instituţii cu pază militară, bărbaţii aflaţi în post stau sprijiniţi de ceva şi se scarpină, prin cele mai ascunse locuri cu o mână, în timp ce în cealaltă ţin mobilul, privirile fiindu-le captate în totalitate de postările video urmărite. Am schimbat impresii cu persoane cunoscute şi am constatat că şi ele sesizaseră exact acelaşi lucru. Te gândeşti atunci la imaginile cu gărzile reginei ce păzesc nemişcate palatul Buckingham, cu soldaţii americani împietriţi, prezenţi la diverse ceremonii dar şi cu ai noştri compatrioţi defilând în zilele de sărbătoare, militari care îţi trezesc întotdeauna sentimentul de mândrie că eşti român… by  IN THE ARMY

39. "LEGENDA LEGENDELOR" DE scriitoarea prof. dr. CORNELIA PĂUN HEINZEL

LEGENDA LEGENDELOR ÎN ITALIANĂ LEGENDA LEGENDELOR ÎN ENGLEZĂ LEGENDA LEGENDELOR ÎN RUSĂ LEGENDA LEGENDELOR ÎN SPANIOLĂ LEGENDA LEGENDELOR ÎN ROMÂNĂ

"MISTERELE DIAVOLIȚELOR" SAU " ȘCOALA POETESCU" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

"Din cămătar, cu funcție mare universitar" din ciclul "VIVAT ACADEMIA ! VIVANT PROFESSORES ! de CORNELIA PĂUN HEINZEL

citisem despre un8versitari c9nsiderați cămătar datorita modului în care distribuie diplome de licență, Dar erau considerați astfel în mod metaforic. Nu credeam însă că voi cunoaște un cămătar adevărat, la modul propriu ajuns profesor universitar și într-una din cele mai mari funcții din Universitate, împreună cu soția, cu familia.

"36. "NELINIȘTILE SINDICALISTULUI FLORICĂ ZDROBESCU" sau "CONU' FLORICĂ-MPUȚITORUL" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

” sau ”Fostul şef la pionieri şi UTC–işti devenit mare printre sindicalişti” sau ”Coana Manda-mpeţitoarea versus conu’ Florică împuţitorul” din ciclul “Vivant professores !”   Panseurile lui Florică post-mortem   ”Ia te uită ! Tocmai acum mi-am găsit sfârşitul, în floarea vârstei, adică la cea care ar trebui să fie de pensionare, dar nu mai este pentru că recent am obţinut să rămână omul în postul de profesor până la stadiul de mumie ! Acum să mor, când mi-am înfiinţat propriul partid ca să ajung senator, la fel cum mi-am făcut sindicat şi m-am înscăunat ca  preşedinte pe vecie, după ce a trebuit să părăsesc funcţia de şef la Casa Pionierilor. Toată viaţa mea am trăit bine. M-am frecat din greu numai să distrug oamenii profesionişti, cinstiţi cu care am avut tangenţă. I-am şicanat şi am aşteptat ca ei să moară, nu eu. Am ajutat directorii de unităţi de învăţământ, numai pe ei eu i-am susţinut în realitate, dar ca un farsor ce sunt m-am erijat în reprezentantul profesorilor. Numai eu sunt în stare de aşa excrocherie, să reprezint sindicatul angajaţilor şi, în realitate, să susţin numai pe conducătorii lor ! Am rezolvat să rămână omul în postul de profesor până la stadiul de hârcă, deşi la ora actuală au ajuns unii chiar la propriu să deţină în unităţi de învăţământ pe cei din coșciug, scrişi în acte, dar mai ales pe ştatele de plată. Oricum pensionarii doriţi de directori, la fel ca cei cu cumul sunt privilegiaţi. Nici nu trebuie să vină să îşi facă orele, chiar dacă au mai multe catedre, chiar şapte–opt, pentru că nici nu vor, nici nu pot şi nu îi controlează nimeni. Eu am obținut așa ceva ! Când se dorește mărirea salariilor profesorilor, eu mă oftic de nu mai pot. Vreau ca numai oamenii mei să aibă salarii astronomice, din proiecte educaționale și având multe catedre, fără să facă nimic. Directorii pot face tot ce vor. I–am făcut eu dumnezei. Aşa am obţinut eu, cu sindicatul meu „Totul pentru corupţie în învăţământ”, al cărui lider am fost câteva decenii. Am reuşit să obţin dreptul ca directorul să ajungă un veritabil mafiot, cu acte în regulă, adică pe bază legală, cu legile propuse de mine, să facă ce vrea cu investiţiile, adică să cumpere cu sume exorbitante lucruri nefolositoare şcolii și să mințim că învățământul nu este finanțat corespunzător – au ajuns unii să monteze într–o singură sală de clasă zece camere de luat vederi la prețuri fabuloase şi alte aparate electronice foarte costisitoare pentru iradiat, ars şi prăjit copiii, să plătească firmelor particulare conectarea și înregistrarea tuturor discuțiilor iar cu catedrele, să poată numi şi morţii pe ele, ca să încaseze ei cât multe salarii. Şi, din moment ce orice idiot, care urăşte învăţătura îşi poate face rost de o diplomă de licenţă, dacă este şi fără scrupule, ticălos, este numai bun în funcţie de conducere, conform criteriilor stabilite şi aplicate de mine. Dacă a obţinut licenţa cu dublă prezență – una la înscriere și a doua când se plătește și se ridică diploma – de la universități ca cea Cretină, Debilumind sau Tufădeveneţia, atunci consider că este ideal pentru un post de conducere în învăţământ. În plus, la mine în liceul TF, am adus pe lângă cartelul mafiot care îl conduce, creat de mine, chiar şi mafia adevărată de cartier, să îşi desfăşoare activitatea nestingherită, cu acordul meu, să jegmănească elevii, să le ceară taxă de protecţie, să le distribuie droguri. Acesta este modelul de viaţă pe care eu, Florică, l–am prezentat elevilor mei pentru a reuşi în viaţă şi cei care l-au urmat chiar au avut succes, au ajuns în funcţii, pe aceste meleaguri. Cu prietenul meu, Răgălie, care ar trebui să se ocupe cu ordinea în zona TF, nu au elevii mei nicio şansă să reclame ceva undeva. Am aranjat ca fiul lui Răgălie, elev la mine în liceu să obţină numai note de zece, bursă de merit şi deşi este cam urâţei l-am făcut şi Mister Boboc, cu influenţa mea. Am făcut eu din cea mai retardă şi fără scrupule fostă elevă de-a mea, profesoară şi directoare pe viaţă, în liceul meu, aşa că mi-a fost uşor să fac să fie considerat urâtul culmea frumuseţii. Doar sunt un farsor desăvârşit, un excroc profesionist ! Noi nu cerem mărirea salariilor ca la alţi bugetari. Când se dorește mărirea salariilor profesorilor, eu mă oftic de nu mai pot. Vreau ca numai profesorii mei să aibă salarii astronomice fără să facă nimic, numai să primească bani în plus din programe educaționale. Noi vrem ca numai oamenii noştri să îşi pună zece catedre şi să nu predea nici o oră. Ţipăm că vrem performanţă ! Dar aceasta să fie apreciată numai de ultimii oameni, care nu au învăţat niciodată carte, care urăsc învăţătura, răi, fără scrupule, dar foarte increzuţi deoarece consideră că orice prostie pe care ei o fac, orice ticăloşie de–a lor este o minune dumnezeiască. Dar chiar este, din moment ce ei, care la şcoala primară erau considerat înapoiaţi mintali, acum au ajuns în post de conducere în educaţie, să aprecieze ei profesorii inteligenţi, cinstiţi, buni profesionişti şi să le facă viaţa un calvar”, zâmbi şmechereşte Zdrobescu, cu figura sa de vulpoi bătrân, cu mustăţi evazate. ”Directorii să facă ce vor cu catedrele, să numească şi morţii pe ele, ca nişte veritabili mafioţi, doar să încaseze mulţi bani, adică salariile celor trecuţi pe lumea cealaltă. Cine nu dă şpagă nu este de performanţă, nu are parte nici de mai multe catedre, nici de salariul de merit şi este șicanat până îi sar capacele. Minţim că profesorii nu sunt stresaţi, deşi în realitate foarte mulţi mor de tineri, chiar cei de douăzeci de ani. Desigur, că legea de funcţionare nelimitată ca profesor pensionar este pentru cei ca mine, odihniţi ! Dar, uite că tocmai eu nu am mai apucat să am parte de ea !  Eu, care totdeauna am pozat într-un profesor entuziast, din biroul meu luxos de lider de sindicat, dar în realitate nu am predat nicio oră în patruzeci de ani de învăţământ. Nu m-am consumat niciodată cu învăţătura şi i-am urât din toată inima pe cei studioşi. Am avut ocazia să mă răzbun pe cei care  s–au rătăcit din întâmplare prin liceul meu, să le fac zile negre. Pe aceştia eu i-am şicanat, i-am lucrat pe la spate, să nu cumva să mai existe profesionişti în  învăţământul TF, pus de mine însumi definitiv pe butuci, fără şansă de recuperare. Acum nu se mai poate întâmpla acest lucru, că am obţinut dreptul să nu vină un profesor decât cu acordul mafiei din liceu, reprezentată de Consiliul de Administraţie, deci pe bani mulți. Dănilă Gropăciune – cel fără bacalaureat, absolvent de Școala Complementară, la care mergeau elevii cu capacități scăzute de învățare – a ridicat la rang de lege acest lucru, adică a legiferat corupția. Să nu ne mai ascundem când facem ilegalități. Să fie corupția direct pe față ! Profesorul trebuie să fie desigur, asemeni celor din conducerea liceului, adică cu minte puţină, dar cu ticăloşie mare, încrezut peste măsură, de când a văzut că unul debil mintal ca el a reşit să îşi facă rost cu banii, de diplomă de licenţă şi de post de conducere, se consideră a fi buricul pământului, că nimeni nu-i ca el şi într-un fel chiar are dreptate. Vrea prin aceeaşi metodă, adică dând mită să profeseze, pentru el aceasta fiind calea succesului în viaţă. În primii zece ani de muncă, eu, Florică am fost numit de comunişti mare şef la pionieri apoi, după revoluţie, m-am numit eu singur mare şef de sindicat, că doar este libertate şi democraţie. De când am venit la liceul TF, acesta a devenit pentru mine, Florică Zdrobescu, ceea ce a devenit moara pentru Călifar din nuvela lui Gala Galaction. Mi-am vândut sufletul diavolului şi voi ţine zgarda, nu garda, pe veci în acest liceu. Cât am fost în unitatea de învăţământ, adică cât am trăit, nu am lăsat să rămână să predea vreun profesor care nu era capabil să îşi vândă sufletul Satanei. Asemeni lui Călifar, eu Florică Zdrobescu voi păzi de–a pururi şi după moarte liceul meu TF”.     2.Cu cine te-ai însurat, cu mine sau cu liceul ?   ……………………………………………………………………………………………………..   -Bună ziua. Mă numesc Florică Zdrobescu. Am fost trimis aici de partid ca profesor, se prezentă un bărbat,  directorului liceului TF, arătându-i actul şi diploma de „Ştefan Gheorghiu”. Este cea mai tare recomandare din toate timpurile, dar mai ales acum, în socialism !   -Aveţi unde sta, că văd că aţi venit din alt oraş ? întrebă directorul.   -Nu, răspunse Zdrobescu. Sunt și cu soţia.   -Partidul are grijă de oameni. Veţi fi cazat în căminul liceului. Avem la dispoziţie pentru profesori, camere confortabile, cu condiţii bune de trai şi gratuite pentru angajaţii unității de învățământ. Familiştii primesc un spaţiu mult mai mare, pentru viitorii copii, spuse bărbatul.   Din acea zi, în care Florică îşi luă în primire cabinetul său de profesor, nu se mai dezlipi de el. Nu mergea la ore, dar din liceu nu mai ieşea decât atunci când soarele intra după nori. Stătea şi făcea planuri de viitor. Atunci, prin curtea liceului se auzea o femeie ţipând disperată:          –Cu cine te-ai însurat Florică, cu mine sau cu liceul ? Replica a rămas proverbială şi din când în când şi-o amintea câte un profesor nostalgic.   ……………………………………………………………………………………………………..   ”În necrologul meu din ziare scrie fiică-mea că eram profesor talentat. Ha, ha, ha ! Eu nu m-am omorăt niciodată cu activitatea didactică, nu am predat nici măcar o oră. Dar m-am agitat în învăţământ cu învârteli, ticăloşii, înscenări, că la aşa ceva sunt maestru ! Ce bine scrie în necrolog fiică-mea – că doar ea mă pomeneşte, deşi pe mulţi idioţi i-am pus eu în funcţii. Am ridicat tâmpiţii pe cele mai înalte culmi, fără să merite. Întotdeauna m-am ferit de omul inteligent, cinstit, harnic, care imediat şi-ar fi dat seama că sunt un mare excroc, un farsor veritabil.  ”Un profesor talentat”, ” Ha , ha, ha ! Ce talent aveam la excrocherii ! În niciun caz ca profesor, că  nu am predat vreo oră elevilor, la clasă, în toată viaţa mea. Întotdeauna am evitat munca, dar mie mi-a plăcut mereu să mă joc cu viaţa oamenilor, să îi lucrez pe la spate, cu plăcere diabolică” şi Florică râse sinistru, zgomotos cu figura sa şmecheră de vulpoi bătrân, cu mustăţi evazate ca o fustă cloş.                 ”Ce carismă am ! Pot duce pe oricine de nas, doar să nu aibă prea multă minte, adică să fie pe placul meu. Oare acum, cu dracii, cum îmi va merge ? În ziare, fiică–mea scrie că eram şi ”mare filozof”. Sunt      într-adevăr, dar fără licenţă în filozofie şi fără să fi citit ceva din acest domeniu. Am ceva mai grozav – ”Ştefan Gheorghiu” – considerată chiar şi în această epocă cea mai tare dintre toate universitățile. Nu am citit în viaţa mea vreo carte de filozofie, nici  măcar ”Capitalul” lui Marx, nici ”Caietele filozofice” ale lui Lenin. Filozofii clasici nici nu am încercat să îi studiez, nu îi cunosc. La ”Ştefan Gheorgiu”, facultatea absolvită de mine, se studiau doar documentele de partid. Ooo! Cât de utile mi-au fost mereu ! Dar uite, m-am chinuit toată viaţa să promovez nulităţile în posturi şi ele nerecunoscătoare, au uitat cu totul de mine ! Oameni ai diavolului, aşa cum i-am ales chiar eu ! Am visat să mă folosesc de ticăloşi, ca un excroc mare ce sunt, să pozez într-un om profesionist, plin de talente, aşa cum de fapt şi eram, dar, recunosc cu bruma de sinceritate ce încă mă mai bântuie, că altele erau talentele care mă caracterizau, nu cele afişate public. M-am erijat în salvatorul învăţământului TF, dar în realitate am fost distrugătorul – l-am scos definitiv ca specializare – mi-am dorit de când am pus prima dată piciorul în el, să îl termin, fără şansă de recuperare. Aceasta a fost soarta mea, ca de  la absolvirea renumitei ”Ştefan Gheorghiu”, să mă trimită Partidul Comunist pe mine, Florică Zdrobescu, la proaspăt înfiinţatul  liceu TF, să pârăsc pe duşmanii poporului. De atunci, am pus laba pe el şi nu am lăsat să lucreze aici decât oamenii corespunzători profilului stabilit de mine – adică oameni cu minte puţină, foarte răi, marcaţi din copilărie, plini de ură, ticăloşi, capabili de cele mai înfiorătoare mizerii. Erau tocmai potriviţi să îi folosesc, să îi manipulez, pentru a-mi satisface planurile diabolice, oameni pe cât de idioţi, pe atât de încrezuţi şi sfidători, care să se creadă foarte grozavi întotdeauna, care să înţeleagă totul greşit în viaţă, mai ales în profesie, în specialitate, în didactică, care să considere că numai ei au dreptate şi că numai ei fac totul bine, să predea greşit elevilor şi să nu îşi dea seama de acest lucru, să aibe senzaţia că aşa este corect. Ce talent magnific am să dibuiesc astfel de persoane şi să le promovez în funcţii !   Una dintre preocupările mele esenţiale dintotdeauna a fost să cuplez oamenii”, gândi Florică Zdrobescu melancolic. „Cel mai bine am ales-o pe Ghiroşenia, muncitoare la construcții TF, care a absolvit chiar la mine în liceu. A intrat la treapta întâi cu media 1,25. Un aşa nivel de inteligenţă eu l-am remarcat imediat. Dar ce urâtă este femeia, aşa brunetă, cu părul lins, cu ochelari de vedere, cu faţă de capră lungă şi osoasă, ca a unui bărbat de cincizeci de ani, cu pielea mâncată, cu scobituri din loc în loc, cu nas mare, lung, cu gură mare, cu corp diform, şolduri mari, picioarele ca răşchitoarele și cu labe mari bărbătoase“.   3.Coana Manda-mpeţitoarea versus conu’ Florică împuţitorul   “Pe mulţi am cuplat eu la viaţa mea, dar cea mai renumită împerechere făcută de mine a fost cea a lui Bulache cu Ghiroşenia. Pe fiica pedagogului de cămin, Grobianu, am cuplat-o cu şeful de la fisc, ca să nu ne mai ia impozite pe firme nici mie, nici lui. Fiind prieten bun cu mine, Grobianu învârte şi el afaceri mai mult sau mai puţin curate. Şeful fiscului, un bătrân greţos, a fost imediat încântat de o tânără ca fata lui Grobianu. Fata a acceptat pentru că nu avea alți pretendenți.   Florică dărui pedagogului mulţi bani, cadou din partea sindicatului şi a strâns şi bani de la profesorii liceului. Nu avea curajul vreunul să îl refuze. O parte din bani i-a oprit pentru el, ca lider de sindicat. Grobianu a fost pe deplin mulţumit de acest lucru. Îi era dator cu multe lucruri lui Zdrobescu.   În liceul TF mai existau câţiva profesori de specialitate, foarte bine pregătiţi, absolvenţi cu note mari, la facultăţi serioase.                           Liderul de sindicat nu reuşise să scape de ei, datorită profesionalismului lor şi a specialităţii absolvite, corespunzătoare liceului. Ghiroşenia, ca muncitoare, a fost recomandată de partid la seral, la Universitate. Dar cum femeia nu prea le avea cu învăţătura, nu reuşi să intre decât la secţia la care se intra cu cele mai mici medii, la Construcţii căi ferate. Pentru acest profil exista liceu de specialitate, domeniul fiind complet diferit de cel feroviar, la care specializările erau reprezentate de electronica şi telecomenzile utilizate şi cel comercial, corespunzător tehnologiei transporturilor.   “Este corupţie şi eu ca lider de sindicat pot să fac orice vreau. Pe proştii de la Minister îi duc de nas imediat. Nu este niciunul de specialitate sau bun cunoscător al domeniilor inginereşti și chiar dacă ar exista nu este atât de moral încât să susțină adevărul. Propun specialitatea Ghiroșeniei, că nimeni nu va contesta acest lucru și nu va observa că nu corespunde profilului. Specializările corespunzătoare profilului le voi scoate“ gândi Florică și o chemă la el pe femeie.   – Alina, vino la mine în birou, spuse președintele de sindicat.   – Bine, domnule Zdrobescu, răspunse profesoara supusă faţă de puternicul sindicalist.   -Ştii că eu am întotdeauna grijă de oameni. M-am gândit la viitorul tău. Ai experienţă mare la bărbaţi, doar mereu ai fost înconjurată de ei încă din liceu. Eraţi doar două fete în tot grupul școlar industrial, restul fiind băieţi. La construcţii unde ai lucrat, erau tot numai bărbaţi. Acum ştiu că ţi-o pui din când în când cu Coviltir, fostul tău coleg de clasă, elev al liceului, dar nu este o pereche de viitor pentru tine. L-am selectat eu ca profesor aici şi îl susţin cu înverşunare, dar eu îţi propun o partidă de viitor. Inspectorul nostru şcolar general, are soţia bolnavă de cancer.   -Dar cum pot să îl cuceresc, că nu sunt frumoasă deloc, spuse femeia tristă. Sunt însă foarte rea, capabilă de orice să îndeplinesc întotdeauna ce-mi propun şi compensez cu asta. Sunt superioară oricărei frumuseţi şi oricărei inteligenţe feminine ! Am încredere în forţele proprii, pentru că sunt plină de mine şi lipsită de modestie !   -Ai dreptate, calităţile tale sunt considerate în ziua de azi de valoare. Frumusețea, inteligența, hărnicia, bunătatea, nu mai sunt apreciate deloc în ziua de azi. Stai fără grijă. Lui Dorel îi plac toate femeile. Când vin profesoarele în audienţă la el, însoţite de mame, inspectorul general se înroşeşte ca un rac fiert şi îi fug ochii când la mamă, când la fiică… dacă sunt frumoase şi dacă este treaz. Dar, de obicei, Dorel este mare amator de băutură şi după câteva păhărele de tărie, când te va privi o să creadă că are în faţă cea mai frumoasă femeie din lume. Eu voi stabili întâlnirea şi te voi prezenta drept cea mai minunată făptură. Din moment ce aproape tot timpul este în lumea lui Bachus, nu prea îl vede cineva treaz, i se va părea şi lui că este adevărat tot  ce i-am spus despre tine, că eşti fată serioasă, o partidă excelentă. După aceea, te descurci singură, că doar ai învăţat meserie cât ai fost elevă în grupul școlar industrial, pentru că eraţi doar două fete şi restul băieţi. Văd că exersezi şi acum cu Spoitoraşu. La construcţii TF, unde ai lucrat ca muncitoare, nu cred că ai pierdut timpul degeaba, că erai mereu înconjurată numai de bărbaţi. Acum este momentul să îţi dovedești experiența în aplicare, să exersezi talentele dobândite. Sunt sigur că Dorel va fi încântat de abilităţile tale.   Zdrobescu organiză săptămâna următoare “Zilele liceului” şi îl invită şi pe inspectorul general. La sfârşit, sărbători cu o masă plină de bucate  delicioase şi băutură. După ce Dorel Bulache a dat pe gât mai multe pahare cu licori bahice, a fost invitat în biroul liderului de sindicat.   – Îţi prezint o fostă elevă de–a mea, o femeie deosebită, spuse Zdrobescu, arătând–o pe Ghiroşenia.   Cu ochii tulburi, cu privirea în ceaţă, lui Dorel i se păru atrăgătoare femeia. Simţurile sale îmbibate în alcool, doreau cu ardoare o prezenţă feminină, indiferent cum ar fi arătat aceasta. Ar fi fost mulţumit cu oricine, în acele momente.   Florică, cu şmecheria lui obişnuită îl lăsă singur cu Ghiroşenia. Avea și o canapea de piele în dotarea biroului său de șef de sindicat de lux. Femeia ştia ce are de făcut. Din ziua aceea, se lipi de Dorel şi nu îi mai dădu drumul. Veştile despre legătura lor ajunseră şi la urechile soţiei inspectorului. Chiar Zdrobescu, cu şiretenia sa nemăsurată făcu posibil acest lucru. A trimis–o pe doamna Popescu, lidera de sindicat a liceului, femeie fără inimă, să informeze pe soţia inspectorului de aventura acestuia. Aceasta ştia de slăbiciunile partenerului său de viaţă, dar se consola că sunt trecătoare. De data aceasta, doamna Popescu  îi prezentase altceva. Îi spuse că o minune, mai tânără, îi luase minţile bărbatului său. Dacă s-ar fi putut deplasa şi ar fi văzut cu ochii ei minciuna, ce urâţenie și ce răutate îl acaparase, doamna Bulache nu s-ar fi consumat. Vestea însă o influenţă şi îi agravă boala. Cu tratamentul efectuat, în mod normal ar fi avut şanse de reuşită.          S–ar fi însănătoșit cu siguranță. Supărarea însă a avut rolul să o distrugă şi in scurt timp, femeia se sfârşi.   Domnul Florică Zdrobescu sărbători acest lucru printr-o mare petrecere, aşa cum obişnuia să facă când îi ieşea una din ticăloşiile pe care le punea la cale. Chiar dădea sfoară în ţară şi anunţa acest lucru public, ca lumea să cunoască realizările sale de lider de sindicat.   -Acum, mai ai doar un lucru de înfăptuît, ca să îl prinzi în laţ pe vecie, pe Bulache, spuse Zdrobescu Ghiroşeniei. Trebuie să îi faci lui Dorel un copil. Pe cale naturală nu aveţi nicio şansă. Tu ţi-ai început viaţa sexuală încă de pe băncile şcolii şi acum eşti praf, după atâtea avorturi. Nici Dorel nu mai este prea viril, aşa cum fost în prima căsătorie, când a avut primul său băiat, al lui cu adevărat, născut pe cale naturală. Sindicatul meu îţi va aloca banii pentru o călătorie la Paris. Acolo vei găsi specialiştii care pot să obţină o fiinţă din orice. Succesul este garantat. Cu un copil îl vom obliga pe inspector să te ia de nevastă, ca să ne dea nouă fondurile primitede la stat. Acum, din zvonurile care circulă prin oraş, se știe că ţine un cătun întreg de sărăntoci din Moldova, care îi sunt rude. Vrem să obținem să ne dea nouă toți banii !   -Mi-e greu cu fiul său, exclamă Ghiroşenia. Mereu mă ia de proastă şi îşi bate joc de mine. Astăzi am fost mirată când am văzut prima dată în viața mea salata de boeuf. Nu cunoşteam aşa o bunăciune şi Petrică mi-a spus ironic “Dar pe unde ai trăit, că nu ai văzut aşa ceva?” şi a râs cu poftă.   Planul lui Zdrobescu era să o numească directoare pe Ghiroşenia şi aceasta să obţină cât mai multe fonduri, adică bani de furat, pentru el, liderul sindical autonumit pe întreaga ţară. Trebuia să scape însă de directorul Zdrobea, aflat pe post, numit tot de el, anterior, în funcţie.   4.Directorul Zdrobea   Nică Zdrobea a fost înainte de revoluţie un muncitor nepriceput. Bărbatul avea parcă două mâini stângi. Nu putea repara nimic bine, un lucru bun nu era capabil să facă. În această situaţie, nu îl ţinea ca angajat în nicio fabrică, în nicio uzină, unde salariile muncitorilor erau foarte mari iar Zdrobea era omul care fugea mereu după bani. Zdrobescu a intuit imediat calităţile bărbatului, care erau pe placul său, deși mamele elevilor liceului, cadre medicale în spital erau şocate de suferinţele soției acestuia şi povesteau cu durere că Zdrobea era om rău, violent, îşi bătea nevasta, o călca în picioare, îi rupea oasele până o băga în spital, dar ca un impostor ce era, bărbatul declara tuturor “Eu îmi iubesc mult soţia!“.   Lui  Zdrobescu i se părea un lucru de admirat, considera că Zdrobea este un dur, tocmai potrivit pentru a-şi satisface interesele cu el.                           Florică Zdrobescu îl ajută să obţînă diploma de bacalaureat, în liceul său, apoi să urmeze “Şcoala de Maiştri“ în aceeaşi unitate de învăţământ, îl recomandă la partid să fie înscris la seral, la subingineri.   Destinul a fost generos cu Zdrobea. Imediat după revoluţie, a fost numit inspector şcolar. Pe postul de Inspector şcolar general era numită o fostă vopsitoare, de la uzinele “Steagu Roşu“, Maricica. Informaţia o putea lectura oricine din ziarele locale, care difuzau cu mândrie ştirea. Dacă o cunoşteai pe femeia rea, cu putere de înțelegere limitată, pe care o citeai facil pe fața sa, cu mersul său ciudat, în care îşi arunca în stânga şi în drepta picioarele groase ca două trunchiuri de copac, cu vocea groasă, care se exprima incorect, deşi femeia era angajată ca profesoară pe catedra de Limba română. Nu putea rosti o propoziţie fără să facă dezacorduri. Sesiza oricine rapid cu ce realizare grozavă se mândrea oraşul de la poalele muntelui sau mai bine spus unii reprezentanţi de seamă ai mass-mediei locale, care o elogiau fără rușine în emisiunea „Chix actual”, pentru funcție.   Zdrobea nu rezistă mult în postul de inspector de specialitate. Era singurul care strângea banii pe posturile de profesori şi inspecţii, direct pe holurile Inspectoratului Şcolar, fără jenă. Ceilalţi o făceau feriţi de privirile oamenilor. Cu toată susţinerea de care beneficia, corupţia era în faşă, imediat după revoluţie şi oamenii nu erau obişnuiţi cu ea. Bărbatul a fost dat afară din post şi consolat cu numirea de director la Grupul Școlar TF, cu aprobarea lui Zdrobescu.   Profesoarele conștiincioase, care aveau ore seara, se trezeau în clasă cu Zdrobea beat, la bustul gol, cu cămașa complet descheiată, clătinându–se și duhnind de aburii alcoolului. Femeile tremurau la gândul că bărbatul s-ar putea prăvăli peste ele sub ochii elevilor, care s-ar fi distrat copios.   Zdrobea era însă omul care îndeplinea profilul de profesor dorit de Florică şi pe care îl dorea să îl extindă, să îl generalizeze în tot învăţământul, adică să fie cu minte puţină, rău, încrezut, ticălos, capabil de orice mişelie pentru a-şi satisface interesele, avid de bani, încrezut peste măsură, convins că ceea ce face el este grozav.   5.Directoarea Ghiroşenia   După ce cuplă pe inspectorul școlar general, Zdrobescu scăpă imediat de Zdrobea şi numi în locul acestuia, ca directoare, pe Ghiroşenia, proaspăt venită din perioada de lăuzie.   Dorel realiză în scurt timp că greşise. „Am luat o decizie greșită cu alegerea Ghiroşeniei – femeie rea, cu suflet negru și urâtă, care nu mă iubește – drept consoartă, după ce am avut o soție frumoasă, cu suflet bun, iubitoare”, gândi bărbatul. „Îmi găsesc consolare printre animalele din ferma mea, care mi se par acum mult mai frumoase, mai iubitoare şi cu suflet mai bun decât soția mea actuală„. Din şpăgile primite ca inspector, cu relaţiile avute, Dorel Bulache cumpără aproape pe nimic o fermă şi o livadă în jurul municipiului. Era locul ideal în care îşi înneca necazul în ţuică. Lua apoi de gât capra sa cea mai dragă, mult mai frumoasă, mai bună, mai credincioasă decât Ghiroşenia şi trăgea cu nesaţ câte o duşcă de rachiu. Aşa îşi găsi sfârşitul, astfel îl găsi fiul său, singura persoană care îl iubea cu adevărat…     “Tocmai acum să îmi dau duhul, când am o asemenea realizare şi profilul propus de mine a pătruns în orice unitate de învăţământ, fiind numiţi directori numai cei care corespund standardelor mele de performanţă de prostie, de ticăloşie şi cu trufie nemăsurată ! ”, gândi Zdrobescu… „De aceea s-a organizat la propunerea mea concursul de directori intitulat „Ce are măgarul sub coadă?”, denumit astfel după una din întrebările probei scrise, la care au fost supuşi candidaţii doritori de chiverniseală. Dar, aceasta este realizarea mea în învăţământ, la modul general, că în cel feroviar de care m-am ocupat câteva decenii acesta nu mai există decât cu numele şi cu dreptul angajaţilor din liceele TF care au permise cu călătorii gratuite pe calea ferată, deşi în realitate am izbutit să scap de toţi profesorii de specialitate din liceele cu acest profil. Am reuşit ca să ia unii – care nu au nimic, nici în clin, nici în mânecă cu transportul feroviar – bani degeaba de la stat, nemeritaţi. Aşa m-am erijat şi eu, de unul singur în reprezentant al acestuia, neavând nicio legătură cu domeniul, nici ca studii, nici ca activitate. Mi-am folosit însă cunoştinţele de mare securist, de fost şef la pioneri pe judeţ pentru a-mi satisface interesele. Am intuit că aceasta este o vacă bună de muls pentru mine, care sunt cel mai grozav excroc, cel mai tare farsor şi pozez întotdeauna în marele lider de sindicat Florică Zdrobescu… care am fost…“.       Epilog   După moartea inspectorului general și a președintelui de sindicat, Ghiroșenia, obișnuită cu furtișagurile a continuat și a cumpărat la suprapreț containere pentru liceu. De data aceasta nu a mai avut însă susținere. Consilierii locali au acuzat-o imediat de delapidare.   -De ce sunt acuzată ? Am făcut totdeauna ce am vrut și nimeni nu mi-a reproșat nimic, întreba mirată Ghiroșenia. Femeia nu a înțeles că inspectorul general și președintele de sindicat îi acopereau toate ilegalitățile, toate abuzurile, toate furtișagurile. Ea credea că așa trebuie să facă orice director de unitate de învățământ și așa a rămas să se mire până în ziua de azi, când nu mai ocupă funcția de director.   Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare deşi se cunoaşte că “Viaţa bate filmul” şi realitatea poate fi mai înspăimântătoare, mai înfricoşătoare decât cea din scrierile literare.  

35 "DEJA VU " DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

qDacă cineva mi-ar fi spus că este posibil să mă întorc vreodată în timp, nu l-aş fi crezut. Dar iată că, într-o zi, am trăit o astfel de ipostază, într-un mod cât se poate de real. Dimineaţa, când am ajuns la corpul cunoscut cu numele de “Leul“, al Universităţii Politehnice, şeful meu de catedră îmi spuse, imediat ce m-a văzut: Văleanu, astăzi mergi cu studenţii la practică la firmă. Vine imediat autobuzul acesteia, să vă conducă la sediu. M-am conformat imediat indicaţiilor şi am ieşit în curtea Universităţii. Studenţii, veseli şi vorbăreţi, mă aşteptau lângă autobuz. Le-am spus să urce şi am făcut şi eu acelaşi lucru. Am ocupat un loc la mijlocul vehicolului. Veniţi în faţă! mă invită şoferul, un bătrânel cu figură bonomă.Da, da, mergeţi în faţă! ţipară şi câţiva studenţi, care gândeau că prezenţa mea, alături de ei, îi va impiedica să facă niscavai năzdrăvănii.Nu, doresc să stau aici, precizai eu, gândindu-mă că totdeauna îmi place mai mult între studenţi şi mă simt mai bine cu ei. Autobuzul rulă lin pe străzile capitalei, până la ieşirea din Bucureşti. Atunci am rămas stupefiat. Credeam că mergem la o firmă din Bucureşti. Nu ştiam că societatea comercială este în afara oraşului. Apărură rapid câmpurile cultivate cu cereale specifice zonei rurale de câmpie. Pe marginea drumului, din când în când, străjuia pierdut, câteun pom fructifer. Curând am intrat în prima comună. Aşezarea era plină de vile impunătoare, construite una după alta. Apăru şi un mall. Nu mai văzusem până atunci într-o zonă rurală, o construcţie de asemenea dimensiuni şi cu această destinaţie. Drumul nostru se continuă pe şosea, pe câmpurile zonei străbătute. La un moment dat, am ieşit de pe aceasta şi am luat-o pe un drum bătătorit, de ţară. Am crezut că la sfârşitul acestuia ne oprim. Dar nu a fost aşa. Autobuzul a luat-o pe câmp, prin mirişte. Şi străbătu aşa, câteva minute până apărură nişte construcţii ciudate din tablă metalică, ca barăcile muncitorilor din construcţii de pe vremuri, dar mai curate. Autobuzul se opri . Gata, am ajuns la destinaţie, spuse bătrânelul. Coborâţi din maşină! Am ajuns imediat în faţa construcţiilor. Una dintre ele avea deschisă o uşă glisantă pe verticală, ca la garajele de maşini. Am intrat şi o domnişoara elegantă, îmbrăcată în costum îmi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă cu voce tare: Sunt Marilena Inescu, directorul firmei “Antice Electronix”. Bine aţi venit! Sper să vă placă societatea noastră. – Dan Mihai Valeanu, spusei eu şi mi-am rotit ochii cu curiozitate, să găsesc un scaun în care să nu-mi agăţ sau să nu-mi murdăresc hainele întrucât scaunele erau într-un stadiu avansat de uzură, cum nu mai existau în prezent în ţară. Toate cele cu vechime de peste douăzeci şi cinci de ani au fost casate. Aici, însă, erau scaune din altă epocă! Epoca socialistă! Femeia parcă mi-a ghicit gândurile. Vă puteţi aşeza acolo, pe locul meu, spuse ea, arătându-mi într-un colţ, un scaun ceva mai elegant şi nedeteriorat, dar tot din epoca anterioară. M-am aşezat pe scaunul de director, de piele, rotitor. Şi atunci, acesta a scârţăit ascuţit, sub greutatea mea. M-am speriat să nu cad şi l-am studiat să văd dacă rezistă. Studenţii ştiau ce au de făcut. Mai fuseseră aici de câteva ori. Au intrat în cabină şi s-au schimbat în halate albastre, pe care era imprimat numele firmei “Antice Electronix“. Din locul în care mă aşezasem, aveam vedere largă asupra unei zone intinse. Şi ceea ce am văzut, m-a captat cu totul. Hangarul avea şi etaj. De acolo, apărură impudic nişte capete care mă studiau cu curiozitate. Erau funcţionarele de la compartimentul financiar-contabil al firmei, aflat la etaj, pe un suport de tablă, la care se urca pe nişte scări metalice.. Privind în jurul meu mi-am dat seama că un asemenea loc mai văzusem doar în epoca socialistă. Firmele actuale au un aspect complet diferit, cu alte dotări. Mesele de lucru, vechi, erau dispuse pe rânduri paralele exact ca în atelierele din epoca socialistă. Ĩn imensul hangar, la numeroasele mese şi scaune, la fel de antice, erau distribuiţi vreo doisprezece muncitori, care lipeau plictisiţi componente electronice, pe plăci de textolit. Din când în când, unii se plimbau printre mese, lent, fără a avea vreun scop, alţii mergeau cu un aer visător, la dozatorul de cafea. Aşa ceva nu mai văzusem din anii de studenţie, dinainte de revoluţie. Incredibil ! Trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi locul acesta era neschimbat! Nu se schimbase nimic! Atmosfera de lucru, mobilierul, dispunerea lui, aranjamentul, oamenii îmbrăcaţi la fel şi cu aceeaşi atitudine… chiar şi hangarul, cu uşa lui glisantă, scările metalice, etajul cu podea de tablă… toate le mai văzusem demult şi erau acum la fel ca atunci . Mi-am dat seama, la un moment dat, că.mobilierul incintei îmi era cunoscut. Era acelaşi în care îmi petrecusem practica din anii de studenţie. Mesele, scunele, bancurile de lucru, dotate cu menghine şi dispozitive de prindere a pieselor, utilajele le ştiam. Era chiar şi maşina de îndoit şi foarfecele ghilotină pentru tăiat tablă, băile galvanice în care se scufundau plăcuţele de textolit. Am observat apoi, paradoxal, că şi oamenii erau aceeaşi. Dar aveau figuri peste care trecerea timpului îşi lăsase amprenta – părul le albise şi li se rărise, feţele erau brăzdate de riduri mai mult sau mai puţin adânci, în funcţie de persoană, iar unii prezentau sau o burtă proeminentă sau slăbiseră excesiv încât deveniseră filiformi. Scăzuseră chiar din înălţime, de parcă ar fi intrat la apă. Am privit fiecare faţă, amintindu-mi cum arăta în urmă cu un sfert de secol, cu trăsături ce se mai păstraseră încă neschimbate – ochii, mai şterşi, care-şi pierduseră din vioiciune, forma capului şi a feţei – şi bineânţeles modul angajaţilor de comportament, care… era acelaşi. Venise vremea prânzului şi îşi scoseseră toţi sufertaşele cu tocăniţă, exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai văzusem de atunci, pe cineva venind cu aşa ceva la serviciu, ca mâncare – era tocana de cartofi, cu tomate. Unii dintre ei aveau în compoziţia mâncării şi câteva oase, pe care mai rămăsese puţină carne de porc. Exact aceeaşi pe care o serveau oamenii muncii, după ce carnea dispăruse din alimentare şi se dădea numai la raţie iar cei care cunoşteau câteo vânzătoare mai făceau rost de nişte oase.. La firmele cu specific de electronică şi calculatoare, de obicei, în prezent se servesc produse de catering sau fast food, Coca-Cola. Poate doar ocazional, există câteun angajat care îşi ia de acasă vreun fruct sau o salată, un sandviş… Studenţii găsiseră dozatorul de cafea şi nu-l mai părăseau. Preţul produselor era foarte mic. Aşa că introduceau monede continuu, selectând cafea şi ceai. – Domnu’ profesor! Domnu’ profesor! Veniţi şi dumneavoastră! E ieftin! Vă rog serviţi o cafea, spuse o studentă întinzându-mi un pahar de plastic cu cafea aburindă. – Mulţumesc, am băut una acasă, am răspuns. Nu beau mai multe cafele într-o zi. -Dar nu este nicio problemă, domn’ profesor. Noi am băut câte cinci şi nu avem nimic. Are un gust mai special. Nu este ca cea obişnuită, pe care o bem noi zilnic. În momentul acela, aburii cafelei ce mi-a fost întinsă, mi-au pătruns adânc nările, care mi se dilataseră instantaneu, parcă pentru a o cerceta şi am realizat că era o aromă cunoscută, pe care nu am mai simţit-o demult. Era mirosul cafelei de cicoare vechi, al aşa-zisului “nechezol“. M-am apropiat curios de dozator şi l-am recunoscut. Era cel la care apelam şi eu şi colegii mei, când studenţi fiind, doream o cafea, la orele de practică. Incredibil ! m-am gândit eu. Oamenii aceştia şi-au adus mobilierul, utilajele, maşinile, incinta metalică în mijlocul câmpului. Dar au păstrat chiar şi “nechezolul“ epocii… M-am dus la toaletă. Pe chiuvete erau două săpunuri. Săpunuri din epoca socialistă ! La fel şi hârtia igienică şi detergentul de spălat vasul de toaletă. Alături, era o cămară cu uşa deschisă, în care erau depozitate:săpun, detergent, hârtia igienică… aceeaşi de acum douăzeci şi cinci de ani. Aici, în mijlocul câmpului mlăştinos, păzit cu străşnicie, de nişte câine vagabonzi înfometaţi, era teleportată o mare parte din fosta instituţie socialistă. A venit ora două. Studenţii s-au strâns rapid şi urcară vioi în autocar. Maşina demară cu putere în noroaiele mlăştimoase de pe câmp, lăsând în urmă hangarul vizitat, aparţinând altor timpuri. Ne întorceam din nou la civilizaţie! Devenisem melancolic, în timp ce baleiam cu privirea peisajele, altele decât cele pe care le văzusem la venire, întrucât şoferul alesese un alt traseu de întoarcere. Veselia şi energia debordantă a tinerilor din jurul meu creau însă o atmosferă plăcută, antrenentă. Ceea ce văzuseră era pentru ei ceva nou şi le-a fascinat cu totul! Fără să ştie de ce… – Vreţi să lucraţi pe viitor aici? îi întreb eu. – Nu, domnu’ profesor. Nu dorim. Ne place aici, numai ca practică. Pentru că e altfel… Autocarul se depărta, trecând prin sate. Intram curând în capitală şi apărură clădirile somptuoase, înalte, cu pereţi din sticlă colorată în care îşi aveau sediul marile companii electronice, de computere, construite pe vechea platformă industrială. Tinerii îmbrăcaţi în costume, cu cravate, în mână având câteun pahar de cafea aburindă sau o ţigare se iveau la balcoane sau la intrările de la parterul clădirilor. Şi aroma răspândită era deosebit de plăcută. Era parfumul inconfundabil al cafelei naturale… Intrasem în prezent şi în civilizaţie! La un moment dat, apăru şi fosta instituţie în care îmi făcusem practica în studenţie. Devenise un local, în care majoritatea tinerilor angajaţi ai firmelor din jur serveau zilnic ciorbă de perişoare sau ocazional, nişte aripioare de pui pane… Zilele următoare, studenţii mei, din diferite grupe îmi arătară la ore, că aveau componente electronice prin buzunare. Dar de unde sunt? i-am întrebat mirat. Apoi mi-am amintit cât de stresate erau femeile de serviciu de la Universitate, când în toalete au fost aduse instalaţii auxiliare pentru depozitat săpun, hârtie, aparate de uscat mâinile, deosebit de moderne. Apoi acestea au dispărut cu totul. “Pe vremea mea, nu ar fi luat niciun student niciun ac, de la practică sau de la Universitate“, am gândit eu. “Creşterea în spiritul obţinerii de profit, modificase complet oamenii…“. De la “Antice”, domn’ profesor, îmi răspunseră nişte voci gălăgioase.Păi şi de ce le-aţi luat? i-am chestionat eu, curios, pentru a le înţelege gestul.Le găsim noi utilizare. Bostoacă a luat chiar şi o poză, se pare că a patronului, care este decedat, spuseră câţiva şi-mi arătară fotografia unui bărbat, în costum. Am luat-o în mână şi am rămas tablou. Era poza fostului director al instituţiei în care-mi făcusem practica în studenţie, domnul Inescu… Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane, locuri, situații aproape identice, cunoscute, sunt pur întâmplătoare

"34. "ȘCOALA SCÂRȚIȘORI FĂRĂ PROFESORI" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Şcoala Scârţişori fără profesori” sau Inspecţia şcolară “space-ală” în galaxia a patra  din ciclul “Vivant professores !” Prolog – În cancelarie – Să vă spun ce am întâlnit la bacalaureat în această vară. Directoarea colegiului la care am fost repartizat ca profesor supraveghetor, ne îndemna spunându-ne : „Mergeţi în „salele” de clasă. Apoi ne-a întrebat: „Care sunt „şcoalele” care v-au trimis ?”. Am aflat că era proaspăt absolventă de „Litere” de la Universitatea Cretină SRL, cu diploma obţinută simultan cu şcoala gimnazială prin renumitul program “Şcoală după şcoală fără şcoală” şi liceul cu bacalaureat la Colegiul renumit “Ciorapul găurit”, povesti un profesor pensionar, care lucrase în domeniu peste patruzeci de ani. În epoca trecută, în galaxia a patra erau doar câţiva proşti, făcuţi intelectuali din simplii muncitori, infiltraţi printre profesori, pentru a-şi turna la Securitate colegii de serviciu. Dar acum sunt numiţi în număr masiv cei cu retard intelectual declarat şi avansat, ca profesori universitari, directori şi inspectori. Pe vremuri şcoala era obligatorie şi toţi aveau condiţii să o urmeze. Acum, unii care nu au studiat atunci, nici măcar şcoala gimnazială, când numai dacă nu te ducea capul nu o făceai, îi întâlneşti frecvent ca profesori universitari, directori, inspectori şi în alte funcţii de conducere, încât nu trebuie să ne mirăm că înţeleg greşit orice mesaj şi că procedează în consecinţă. -În prima rundă după revoluţia din galaxie, cadrele didactice universitare şi-au adus copiii ca profesori la Universitate, chiar dacă aceştia nu erau prea dotaţi intelectual. Acum însă, când orice îngrijitoare sau femeie de serviciu, orice paznic de la Universitate a devenit licenţiat şi unii, deţin acum chiar titlul de doctor şi s-au transformat în profesor universitar, trecând ca broasca prin apă, toţi copii acestora îi vezi acum asistenţi universitari, lectori, conferenţiari şi unii, dintre cei care nu sunt buni de nimic sunt aleşi şi făcuţi chiar profesori universitari, răspunse alt bărbat între două vârste. Şedinţa cu directorii de „şcoale” -Dragi colegi directori, ne-am întrunit să facem ceva bun pentru „şcoalele” noastre, spuse doamna directoare de la şcoala “Scârţişori” – de lângă biserica cu acelaşi nume, de pe strada Dracului – absolventă a Universităţii de elită din galaxia a patra, „Bogdanprostul” SRL. Suntem în pericol. Inteligenţa ne cotropeşte şi ne periclitează prostia personală şi a celor din grupările noastre Berevoieşti, înfiinţate în “şcoale” conform legii lui Gropăciune. Trebuie să ne apărăm cu străşnicie scaunele noastre de directori. Vrem să aducem inspecţia „space-ală” , specială pentru cei care nu sunt din grupările Berevoieşti din „şcoalele” noastre, denumită astfel întrucât ne-au invadat şi au venit din spaţiu, de pe altă planetă unii prea învăţaţi, care au minte, nu ca noi. Oameni inteligenţi care au dat multe examene în viaţa lor, fără să plătească şi să copieze cu nesimţire şi au luat concursuri de titularizare cu notă mare. Pentru noi, directorii care am trecut renumitul concurs „Ce are măgarul sub coadă”, ştiţi voi cu ce eforturi… deloc intelectuale, poate doar financiare, care ne-am cumpărat recent cu bani grei – nu învăţând din greu, aşa cum o fac fraierii din spaţiul intergalactic, de care vrem noi să scăpăm – diplome de licenţă şi de „şcoale” gimnazială cu programul „Şcoale după şcoale fără şcoale”. De când a dat legea corupţiei educaţionale ilustrul absolvent de “Şcoale” complementară, domnul Gropăciune, pe proprie răspunde, dar fără răspundere, prin care ni se asigură în mod legal, autonomie şi corupţie nemărginită, nu mai se fac ore deloc la mine în „şcoale”, ca şi la voi dealtfel. Am ajuns la fel ca la Universitate, care s-a bramburit complet de când cu autonomia în corupţie. Mai ţin doar de formă, de ochii lumii, câţiva profesori – pe care îi consider eu, conform legii, cei mai potriviţi, pentru că eu vreau să nu se înveţe în şcoala mea – pe cei are nu fac nimic, pentru că nu sunt buni de nimic. Ei formează grupul nostru Berevoieşti, înfiinţat conform legii lui Gropăciune. Elevii şcolii, copii deştepţi, care vin la şcoală să înveţe sunt lăsaţi să se joace, păziţi de bodyguarzii firmelor de pază şi de portarii şcolii, dar, mai ales de camerele de luat vederi, pe care special în acest scop, în mod intenţionat, domnul ministru Gropăciune ne-a pus să le achiziţionăm. Examenele se dau tot ca înainte, dar Gropăciune a folosit acest lucru ca pretext pentru urmărirea tuturor, permanent, exact ca Gestapoul. De aceea, ne-a pus să le punem în funcţiune în timpul orelor de clasă, pentru ca să nu existe cumva vreun profesor care să predea lecţii, să înveţe ceva pe copii. În timpul concursurilor şi examenelor noi, de obicei, oprim camerele şi minţim că se defectează. Eu, ca şi voi, stimaţi directori, pe majoritatea catedrelor nu am profesori. Cadrele didactice nou venite, repartizate din întâmplare prin concurs le mătrăşesc rapid şi mă fac şi cu salariile lor, până la sfârşitul anului, că numirile lor pe post le aduc ei, împreună cu actele lor, diplome, certificate. Este autonomie, adică nu ne controlează nimeni ce facem şi cum facem cu banii, pentru că este mare corupţia. Am rămas acum cu câţiva profesori şi numai cu o inspecţie “space-ală” salvatoare mai putem avea o şansă, să ne descotorosim de ceilalţi extratereştrii nedoriţi. Păcat că nu este acum printre noi domnul director al şcolii Gherevoieşti, vestitul Jenică Jănel Puşcămare, om cu calităţi deosebit de apreciate în ziua de azi în a patra galaxie, adică corupt până în măduva oaselor. Doar este şi consilier la primărie, dumnealui, fiind absolvent recent de Istorie la Universitatea Prostologică. A obţinut diploma după ce a fost înscăunat întâi ca director de „şcoale”, fără „şcoale”, adică necalificat – post înventat paradoxal în galaxia noastră, a patra, care abundă în licenţiaţi – numit de către partidul său – ştiţi voi, cel care nu câştigă niciodată alegerile, dar e şmecher mare şi reuşeşte să–i fenteze pe toţi şi să prindă din când în când ceva locuri chiar în guvernul galaxiei, promovând liberalizarea tâlhariei, a corupţiei. A trebuit ajutată aşa o somitate în prostologie, ca dumnealui, să deţină mai multe locuri de muncă, cel puţin zece, Puşcătare fiind şi patron de asociaţie şi acţionar la mai multe firme, că omul merită conform competenţelor cerute acum, iar ceilalţi, care sunt pricepuţi în meseria învăţată, să nu lucreze niciunde, să moară de foame împreună cu copiii, că nu au căutare în galaxie. Domnul Jenică Jănel Puşcămare spunea că nu îl interesează ce ştiu profesorii săi, dacă posedă diplome. A adunat astfel toate femeile de serviciu leneşe şi nepricepute, dar bârfitoare şi rele din piaţa Ciordăranilor, pe care el o controla în calitate de consilier al primăriei şi le-a făcut profesoare la el în şcoala Gherevoieşti. Acolo şi portarii sunt profesori. “Eu vreau doar linişte şi curăţenie la mine în şcoală !”, este deviza lui Puţcămare, pe care o rosteşte în gura mare tuturor. Şi cu profesoarele alese, foste maestre mânuitoare de mătură sunt îndeplinite amândouă cerinţele. Îmi pare rău acum pentru el. Din partea lui este acum linişte totală, exact aşa cum şi-a dorit. Căci s-a îmbolnăvit grav, imediat după ce a aranjat inspecţia “space-ală” pentru extratereştrii ce ne-au invadat „şcoalele”, cu inspectorul de istorie şi nu mai poate nimeni să-l mai deranjeze la spital. Inspectorul care i-a dat şi lui inspecţiile de grad, fără să-i vină vreodată la vreo oră şi a aranjat să nu-i mai fie inspectată şcoala deloc până în prezent, omul care a inventat o nouă hoţie – să nu vină inspecţie la toţi profesorii din unitatea de învăţământ, să nu se vadă că nu ştiu ce este aceea o lecţie, ci doar la profesorii extratereştrii invadatori. De când nu am mai vorbit cu Puşcamare, sper că nu i s-a îndeplinit şi a doua condiţie, cea cu curăţenia şi cred că săracul nu s-a curăţat. Nu ne-a lăsat însă la greu. Ne ajută în acţiunea demarată de dumnealui doamna Nuţa Scumpuţa Prostuţa Alupuradelu, directoarea adjunctă, şi ea fără şcoală azi – când în galaxia a patra, orice idiot posedă licenţă – femeie mai dotată în prostie decât Puşcămare, mai cu ură, deci ideală pentru postul deţinut. Directorul Jenică Jănel Puşcămare spunea că dacă din eroare este repartizat vreun profesionist, la el în “şcoale”, el îi spune imediat: “ Eu stabilesc, conform legii lui Gropăciune, cine este bun ca profesor la şcoala mea şi cine nu. Nu am nevoie aici de un om prea inteligent, care a învăţat la viaţa lui. Eu consider că îngrijitoarea şi portarul, dacă posedă diplomă de licenţă sunt foarte buni pentru mine şi pentru şcoala mea Gherevoieşti. Nu îmi trebuie altceva. Mătura şi prostia sunt sfinte pentru mine. Nu ne trebuie nouă oameni prea deştepţi în unitatea de învăţământ, de aici de la noi. De inteligenţi fug de ei ca de ciumă, să nu cumva să se molipsească şi vreunul dintre profesorii mei de aşa ceva. Eu vreau doar linişte şi curăţenie. Linişte şi curăţenie în clase, linişte şi curăţenie în creierul profesorilor mei, care să facă linişte şi curăţenie în capul elevilor din şcoala mea. Femeile mele de serviciu, care nu au fost niciodată prea harnice păzesc cu străşnicie profesoarele noi când intră la ore. Am pus îngrijitoarele mele, să ţipe, să facă crize, să certe profesoarele noi, să le facă observaţii. Ele sunt baza la mine în şcoală. Aşa consider eu. Şi numai părerea mea trebuie luată în considerare, conform legii lui Gropăciune”. Dany Blănoasa este şi ea folositoare, că este lider de sindicat, în şcoală. A adus-o chiar unul dintre superiorii din organizaţie, care îi era client fidel la podul unde Dany făcea trotoarul, în urmă cu câţiva ani, loc pe bulevardul pe care se află Universitatea „DebiluMind&Spirit” SRL, de unde femeia şi-a cumpărat licenţa în Fizică. Nu este prea frumoasă Blănoasa, aşa ridată, cu ochelari şi cu faţa de capră, dar poartă totdeauna numai un tricou, care îi ţine loc şi de bluză şi de fustă, costumaţie pe care şi-a păstrat-o şi ca profesoară. Păcat că acum nu mai îi este de folos. Profesorii aduşi de Puşcămare nu sunt sunt în stare să remarce ceva. Poate Dany să vină şi fără tricou, că tot nu îi impresionează. Iar elevii s-au obişnuit şi ei cu desubturile Blănoase i, pe care aceasta şi le etalează fără pudoare, atunci când urcă scările până la etajul trei al clădirii. Ştie Puşcămare ce şi-a ales ca ajutoare ! Răutatea şi prostia personificată ! Noi nu ştim să ţinem o lecţie şi din moment ce suntem fruntea, alţii mai bine ca noi nu ştiu să o facă. Ne-am luat gradele didactice cu inspecţii fără să ne vină cineva la vreo oră şi tot aşa am procedat şi cu inspecţiile celor din grupurile noastre Berevoieşti, înfiinţate conform legii lui Gropăciune şi conduse de noi. Am plătit cu vârf şi îndesat să nu ne vină nicio inspecţie, să ne ocolească controalele, dar acum plătim să vină. Să vină, dar nu la toţi din şcoală, pentru că la un control corect s-ar vedea că grupul nostru Berevoieşti este pe dinafară cu metodica, pedagogia şi specialitatea. Am plătit din greu să se înfiinţeze inspecţia „space-ală”, numai pentru extratereştrii, inteligenţii care ne-au invadat galaxia. – Eu gândesc la fel ca domnul director, spuse o femeie cu o claie creaţă în cap, vopsită blond, doamna director Tuta, de la şcoala “Lucifer” din Rahotexas. Din acelaşi mediu select provenim şi noi, eu şi Puşcămare. Femeile de serviciu, instalatorul, administratorul, vopsitorul, zugravul, îngrijitoarele, spălătoresele, portarii leneşi şi nepricepuţi de la mine, de la şcoala „Lucifer”, sunt cadre didactice la şcoala “Pyrandella”, de lângă cimitirul din Ferentexas, unde este directoare amica Sofy Corturaru şi profesoară emerită cu două catedre, fosta noastră îngrijitoare, Atlantida Gaiţă. -Eu, spuse un bărbat cu nasul ca o patină – director de colegiu şi fost instalator nepriceput, înainte de revoluţie în aceeaşi unitate de învăţământ – am păţit-o rău când am cerut inspecţie pentru un cadru didactic supradotat, care a venit la mine în liceu. Am chemat imediat brigada de la Inspectorat şi acesta a obţinut “foarte bine” iar eu am fost criticat pentru că am primit calificativul “suficient”. Din această cauză trebuie să cerem inspecţie “space-ală” numai pentru unii. Dar tot eu am rămas director în şcoală, că este imensă corupţia şi legea corupţiei educaţionale este dată special pentru directori. Ne sprijină în totalitate în orice hoţie, în orice prostie facem. Iar supradotatul a trebuit să plece în altă galaxie, conform legislaţiei, nu eu. Totuşi nu mi-a plăcut că m-am făcut de râs faţă de toţi. Dacă mi s-au dat puteri dumnezeieşti prin lege, de ce să nu fiu eu cel mai grozav ? Era însă în anul 2000, când mai exista ceva corectitudine şi mai funcţionau câţiva dintre profesorii metodişti din vechiul regim, când erau majoritatea specialişti, pentru că nu se umpluse încă galaxia de licenţiaţi cu multe “şcoale” fără „şcoale” şi când Gropăciune era doar un elev codaş la învăţătură şi nepriceput în nicio meserie, de la „Şcoala complementară” – unde mergeau atunci elevii cu intelect redus, dar care posedau abilităţi într-o meserie, pentru a deveni în viitor meseriaşi pricepuţi – nu în fruntea educaţiei din galaxia noastră. Acum, însă sunt aleşi directori , inspectori, dintre cei care şi-au cumpărat licenţa odată cu certificatul de absolvire a şcolii sau au adoptat varianta mai ieftină, cumpărând examen după examen şi care nu ştiu ce este aceea o lecţie, nu au cunoştinţe minime de pedagogie şi metodică, dar nici în specialitate. Sunt remarcabili însă în răutate, specialişti în hoţii şi şmecherii, calităţi apreciate acum, în galaxia a patra. -Nu rezolvăm nimic cu inspecţia spaţială. Extratereştrii ştiu să ţină lecţiile, la nivel calitativ înalt. Sunt foarte buni profesionişti. Nu le puteţi faceţi nimic. Vă spun eu, spuse directorul, fost instalator nepriceput. -Nu scăpăm de ei, nu-i nimic. Dar măcar ne facem inspecţii şi nu o să ne mai fie inspectate şcoalele noastre şi nici noi în următorii douăzeci de ani. Putem astfel să aducem în „şcoalele” noastre ca profesori, toate îngrijitoarele, toate femeile de serviciu, toţi paznicii şi cei care nu sunt buni de nimic. Nu mai trebuie minte şi cunoştinţe aici, la noi, în a patra galaxie, se auzi un glas feminin. Profesoarele universitare ale „Departamentului de pregătire al personalului didactic”, de la „Universitatea tehnică” unde am făcut eu specializarea erau plută în domeniu şi nici măcar nu se chinuiau să citească ceva, să se informeze. Ştiau că înţeleg totul greşit şi că ar fi fost inutil efortul. Iar de reţinut, nici pomeneală, că femeile stau rău şi cu memoria, nu numai cu comprehensiunea noţiunilor. Dacă nu şi-au dezvoltat-o la vârsta care trebuia, acum, nu mai au nicio şansă. Doamna profesor universitar Stela Poama vinde „diplomioare” la toţi doritorii – aşa după cum chiar dumneai spunea şi cum făcea invitaţii. Este ajutată de Janeta Ghirlanda Bacşiş şi Tanţa Fleanţa Furfanţa, prietenele sale, cu care vindea seminţe pe stradă în galaxia Ferentaxas, pe vremuri şi pe care le-a transformat în conferenţiari universitari. Acum, Janeta Ghitana Bacşiş tot rosteşte în faţa cursanţilor cu emfază: ”Sunt profesor universitar, sunt cadru didactic !” pentru că nici ei nu îi vine să creadă ce a ajuns şi unde s-a ajuns în epocă, în galaxia a patra, cu corupţia. -Ştiţi ce ne-a pus să facem Janeta Ghirlanda Bacşiş la cursul de perfecţionare de la Universitate ? Ne-a dat nişte bileţele cu sarcini, ne-a pus să le citim cu voce tare fiecare şi apoi ne-a rotit în bănci, ca la jocul „Schimbă-ţi cuibul, păsărică”, apoi a exclamat: „Aceasta este activitatea didactică pe grupe”. Era în realitate, ceea ce credea dumneai, cu mintea sa cât o sămânţă, exact ca a celor pe care le vindea pe vremuri, atunci când practica ocupaţia care i se potriveşte, în realitate, ca o mănuşă şi pe care ar practica-o în mod normal în altă galaxie din spaţiul intergalactic, întruna în care nu există însă o corupţie astronomică… NOTĂ Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.  

" 33. "ADOLESCENR SĂRAC, ADILESCENT BOGAT" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Cornelia Păun Heinzel : ”Adolescent bogat, adolescent sărac”   Clementin şi colegii săi au ajuns dimineaţa, în tabăra staţiunii de pe litoralul românesc. Organizatorii le pregătiseră cu grijă micul dejun – cereale cu lapte, şuncă de Praga, salam de Sibiu, caşcaval, pâine, unt. – Ce-i asta ? Eu nu am mâncat în viaţa mea aşa ceva. Şi nu pot consuma ceva cu care eu nu sunt obişnuit. Acasă mănânc numai cartofi prăjiţi şi ciorbă de legume.Iar la școală snacks-uri, bac rolls-uri. Colegii săi l-au ascultat cu încredere. Şi ei erau în aceeaşi situaţie. Ca urmare au făcut la fel ca liderul lor, Clementin. Nu s-au atins de mâncare. – Să vedem ce ne servesc la prânz ! răbufni adolescentul nervos. – Mergem acum la plajă, să vă bronzaţi, să înnotaţi în mare, le explică cu politeţe instructorul asociației cu progamul, care se ocupa de ei. Au ajuns pe malul mării imediat. Hotelul în care locuiau era foarte aproape de Marea Neagră. – Eu, unul, la plajă nu stau. Cum, să ne prăjim la soare ? Ce suntem noi, mititei sau cârnaţi ? spuse mânios Clementin. Şiiii…. Asta-i marea ? Aşa murdară ! Plină de ierburi ! Miroase îngrozitor ! În aşa ceva nu intru nici mort ! Fraţilor, mai bine mergem în camerele noastre de hotel şi ne jucăm pe mobile, pe computere. Şi băieţii plecară imediat, nervoşi, spre hotelul în care erau cazați. – Nu uitaţi să veniţi la masa de prânz. Vă aşteptăm în restaurantul hotelului ! le spuse cu ton binevoitor responsabilul de grup. Adolescenţii intrară în camera lui Clementin şi tăbărâră veseli pe mobile, la jocurile preferate. Orele au trecut atât de rapid, încât nici nu şi-au dat seama. Deodată, unul dintre ei spuse cu voce morocănoasă : – Măi ! Noi nu mai mâncăm ? Parcă ar fi ora prânzului. Mie, unul, mi s-a făcut foame. Mai ales că nu am mâncat de dimineaţă nimic. – Ai dreptate, spuse Clementin. Mergem la masă. Să vedem ce-or să ne dea acum ! Că mie, unul, nu prea-mi place ce gătesc şi ce servesc aici. Sala de mese era aranjată pentru noii oaspeţi, cu feţele de masă albe, curate şi cu flori naturale, parfumate, în vase de sticlă viu colorate. – Măi, băieţi ! Mie nu-mi place mirosul mimozelor ăstea! spuse băiatul. Le arunc de aici ! Îmi fac rău ! şi mută florile pe mesele libere, aflate la depărtare de masa sa. Colegii săi executară urgent aceleaşi manevre. Clementin era doar liderul lor şi avea dreptate în tot ceea ce face. La dejun, primul fel era ciorbă cu perişoare. Din boluri se degajau aburi fierbinţi îmbietori. Nu însă şi pentru Clementin. Adolescentul, strâmbându-se, învârti lingura prin lichidul din vas şi spuse supărat : – Ce–i asta ? Gogoloaie de orez cu carne tocată ! Şi de porc pe deasupra ! Nu am mai văzut aşa ceva, în viaţa mea ! Nu pot mânca ce nu am mai îmbucat niciodată!Aşa ceva groaznic nici nu-mi bag în gură! Felul doi era friptură de porc gustoasă, pilaf și salată de varză roșie. – Ce-i cu orezul acesta ? Mie nu-mi place ! Ce, sunt chinez ? Iar friptura de porc nu-i de mine. Nici nu gust aşa ceva, spuse Clementin. – Poate vă place alviţa, le spuse îndrumătorul grupului, în timp ce chelnerii veneau cu farfurioarele cu desert, spre mesele clienţilor. Clementin a luat farfuria, cu cornetul delicios, a dus-o la nas, a mirosit-o îndelung strâmbându-se, apoi îşi introduse degetul în conţinutul dulce,moale,lipicios,balansându-l energic de câteva ori, şi… – Ştiu la ce este bună ! exclamă el, în timp ce aruncă alviţa cu viteză pe faţa lui Marcel, prietenul său aflat în faţă. Adolescentul se supără întâi, apoi repetă şi el, imediat, mişcarea, către vecinul său din dreapta. În câteva secunde, în grupul de băieţi se încinse o bătaie pe cinste, cu alviţă. În camerele de hotel ajunseră bineânţeles, fără să fi îngurgitat nimic. Seara Clementin îşi povăţui prietenii : -Nici nu mai mergem la masă, să servim porcăriile ce ni le dau. Am descoperit eu, uitându-mă pe fereastră, în faţa hotelului, un chioşc. Strângem bani de la toţi băieții şi mergem să cumpărăm ce mâncăm noi, de obicei: pufuleţi, snacks-uri, perniţe cu cacao şi bake rolls-uri… Reuşi să facă însă numai câţiva paşi la ieşirea din hotel, când paznicul îl înşfăcă şi-l duse la îndrumătorul grupului, care-i spuse îngrijorat : – Nu ai voie să ieşi singur, neânsoţit , nici să mănânci de altundeva. Eu răspund pentru tine, de siguranţa şi sănătatea ta cât ești în program. Dacă păţeşti ceva, dacă consumi ceva alterat, eu sunt răspunzător. Clementin se întoarse bombănind în cameră şi se apucă de jocuri. Seara se organiză muzică şi dans pentru adolescenţii din tabără. Clementin veni însoţit de colegii săi de grup.Îşi roti privirile cercetător. Adolescenţii dansau cu plăcere, încântaţi de ritmurile antrenante. Fete suple, cu feţe de păpuşi aşteptau încântate să fie dansate.            Una dintre ele, delicată, blonduţă, cu ochii albaştri ca marea aruncă imediat o privire chemătoare către Clementin, care părea mai atractiv,  cu aerul său disprețuitor, superior, faţă de cel al celorlalţi adolescenţi. – Ce-i cu tutele astea? Nu sunt ca cele pe care le vedem noi pe Internet. Eu nu dansez cu ele ! Şi nici nu ştiu ! Haideţi, de aici, măi băieţi! Ce, asta-i muzică ? Nu seamănă deloc cu cea de la jocurile noastre, de pe mobil ! Mai bine puneau manele ! spuse adolescentul sfidător. Şi băieţii se întoarseră în camere, să se joace. Timp de cinci zile, cât a fost tabăra, grupul lui Clementin nu mai ieşi din camere. Toţi băieţii au jucat continuu jocuri pe computer şi ronţăiau pe ascuns, câțiva pufuleţi, snacks-uri şi bake rolls-uri. Pentru că, plin de idei, Clementin reuși o dată, să facă rost de câteva pungi. O rugă pe cameristă, cu voce plângăcioasă, întinzându-i banii strânşi de la băieţi : – Tanti, murim de foame ! Cumpăraţi-ne, vă rugăm, nişte pufuleţi şi snacks-uri sau bake rolls-uri de la un chioşc!Nu putem mânca altceva! ……………………………………………………………………………………………………… Pe peronul gării, la sosire, îi aşteptau mamele sau bunicile – deoarece doi dintre elevii grupului, fiind orfani, erau crescuţi de acestea – bucuroase că veneau de la mare dragii lor copii, fiind cazaţi la hotel de lux, gratuit, unde ele nu aveau nicio soluţie să-i ducă vreodată, neavând posibilităţi financiare. De aceea le obţinuseră bilete în tabără. Băieţii apărură slabi, cu feţele pământii şi nervoase. – V-a plăcut marea ? întrebă una din ele. -Deloc ! Marea puteeee ! Şi suntem lihniţi ! Era să murim de foame ! Femeile şi-au îmbrăţişat cu dragoste odraslele. Iar Clementin ţipă pe tot peronul : – Mamă, când ajungem acasă, îmi faci cinci şarje de cartofi prăjiţi ! Şi cumpărăm şi nişte snacks-uri şi bake rolls-uri ! Ca la mama acasă ! – Ei, cum a fost băieţi ? îi întrebă și diriginta. M-am agitat atât de mult să vă obţin locuri gratuite. Sper că aţi mâncat şi v-aţi distrat bine. – Nu, doamna. Nu ştiam că-i aşa de rău, în tabără la mare. Nu mai merg niciodată în viaţa mea ! Am slăbit zece kile ! Era să murim de foame! răspunse Clementin şi povesti tuturor necazurile avute în vacanţă. ………………………………………………………………………………………………………   Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă decât povestirea scrisă, literară. by

"32. "ÎNVĂȚĂTURILE FETEI ADOPTATE A PREOTULUI ȘI A PROFESOAREI DE PSIHOLOGIE CĂTRE NOII SĂI COLEGI DE ȘCOALĂ" DE CORNELIA PĂUN HEINZEL

Doamna psiholog Alice Ţârcovnic urmări curioasă afişajul laptop-ului şi citi email-ul Marinei, fiica sa adoptată. Adolescenta uitase întâmplător computerul deschis, cu poşta sa electronică. Femeia era bucuroasă că poate afla, în sfârşit, mai multe, despre fiica sa adoptată, persoana care răsturnase complet viaţa sa familiară, fiinţa care a dat peste cap chiar şi modul de comportament al elevilor fruntaşi la învăţătură ai colegiului în care ea funcţiona de mulţi ani. Marina părea a fi pentru ea, ca psiholog, dar şi pentru alţi adulţi, o enigmă de nedescifrat. „Doamne, ce limbaj pornografic !”, exclamă surprinsă femeia. „Unde o fi învăţat să vorbească aşa fata mea ? De fapt, nu am făcut-o eu ! Noi, în familie, nu folosim astfel de cuvinte. Nici eu, nici soţul meu, nici fii mei… Mama ei naturală, o prostituată, pe care o frecventau mulţi bărbaţi şi care a făcut copiii, fiecare cu altul, era însă dintr-un mediu promiscuu. Cu siguranţă că femeia avea un comportament indecent şi folosea un limbaj vulgar. Dar eu am crescut-o pe Marina în puf şi am educat-o cum am putut mai bine. Ce influenţă incredibilă are factorul ereditar! Proverbul „Aşchia nu sare departe de trunchi” este dovedit în cazul acesta, cu vârf şi îndesat. Ce poze a trimis bărbaţilor, cu care vorbeşte pe Internet ! Eu am crezut că se dezbracă şi umblă goală numai în faţa băieţilor mei şi a soţului meu. Care mai este şi preot pe deasupra ! Săracul Ilie, precis îşi spune în gând când o vede în astfel de poziţii pe Marina: „Fereşte-mă, Doamne, de păcate !” sau, aşa cred eu…   „Dar oare ce face Marina când nu sunt eu acasă Dacă fiind nud, ia poziţiile trimise masculilor pe Internet şi le mai şi spune aceleaşi lucruri pe care le-a scris ea acolo Ce-or fi făcând bărbaţii mei din casă ? Ştiam, de când am adoptat-o, că mama sa este o femeie frivolă, care umblă cu mulţi bărbaţi. Copiii săi au fiecare un alt tată natural. Am crezut, că dacă fata este crescută în alt mediu, unul educat, religios, plin de dragoste şi pace ca al nostru, rezultatul va fi pozitiv. Liniştea din sânul familiei noastre a dispărut însă, o dată cu venirea Marinei în casă. În cazul acesta, se demonstrează clar, că factorul ereditar, trăsăturile moştenite sunt decisive. Mediul nu a avut niciun efect asupra ei !” se frământă femeia. – Marina, vino aici ! Ce reprezintă mesajele şi pozele acestea? se răsti Alice. Am crezut că eşti serioasă! Ţi-am făcut toate voile. Îţi cumpăr tot ce-ţi doreşti, oricât de scump este. Băieţii mei sunt mari şi nu folosesc un astfel de limbaj. Niciodată nu mi-au făcut necazuri sau probleme. – Ce cauţi tu la mine în email, ţipă adolescenta cu ton acuzator. Mi-ai încălcat intimitatea. Ce, dacă tata e preot trebuie să port tot timpul broboadă şi să pup moaşte ? Eu nu sunt o babă ca tine! Sunt tânără şi trebuie să mă distrez cu bărbaţii. Habar nu ai, câţi admiratori am pe Internet… şi desigur în casă. Tu eşti depăşită. Habar nu ai ce le place bărbaţilor! Nu ştii deloc cum să-i atragi!                                               Doamna Ţârcovnic trecuse de patruzeci de ani, dar era o femeie încă frumoasă, blondă platinată, cu nas şi buze subţiri, ten măsliniu şi corp proporţionat. Părea chiar mai tânără decât oricare femeie de vârsta sa. Nimeni nu-i spusese până atunci că este babă. Cu remarca aceasta, Marina a lovit-o în punctul sensibil. ” Oare am îmbătrânit atât de mult ? îşi puse ea deodată problema. Alice dorea să o consilieze pe fată şi a ajuns deodată, ea să fie cea care avea nevoie de consolare. “Dacă spune Marina, aşa o fi. Poate Ilie al meu uită de cele sfinte, când o priveşte pe fată mergând dezbrăcată complet prin casă şi luând cele mai incredibile poziţii, prin care îşi dezvăluie cele mai intime, cele mai ascunse părticele. Şi apoi fata şi râde isteric, de parcă s-ar râzbuna pe cineva. Se gândi la poziţia preferată a adolescentei, cu picioarele depărtate, stând pe scaun, cu un picior flexat sub posterior, poziţie care îi permite afişarea impudică a intimităţilor sale şi în care a făcut numeroase fotografii, pe care şi le-a expus ostentativ pe Internet. Oare cine a învăţat-o aşa ceva ? Fata cu părul roz ! Ia te uită ce i-a trecut prin cap ! Şi ce le place tuturor masculilor, de parcă nu ar mai fi văzut aşa ceva ! Dar ce le scrie şi le spune… îi înnebuneşte cu totul… Alice Ţârcovnic crezu că trebuie, ca mamă şi psiholog să îşi consilieze fiica adotată. Dar lucrurile luară o turnură neaşteptată. „Fata asta ştie de minune, ce să spună şi cum să manipuleze pe oricine”. Acum, ajunsese ea Alicia, să aibă nevoie de şedinţe la psihiatru. Pe lângă problema cu fiica sa, mai apăruse una mai tare. “Trebuie să iau toate măsurile să-mi păstrez bărbatul!”, gândi Alice îngrijorată. „De mâine merg la un nutriţionist să-mi indice ce să fac, să am o talie de viespe, ca Marina. Am ajuns eu, în casa mea, să concurez cu o adolescentă. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Cine m-a pus să o adoptăm ? Este adevărat că am avut avantaje multiple din acest lucru. În ziua de azi, când toată lumea are facultatea şi este licenţiată, mai ales în psihologie, pe această bază, am fost titularizată pe postul de profesor psiholog, fără concurs, cu simpla recomandare că am făcut adopţia. Iar Ilie al meu a primit acum, când au făcut cu miile teologia chiar parohie, care costă cât un elicopter. Desigur că ne-am plătit posturile, aşa cum fac toţi acum, la noi. Şi-am făcut împrumuturi la Bănci, aşa cum se procedează, încât am ajuns să muncim aproape pe gratis. Am crezut însă că este uşor să fii părinte adoptiv. Şi nu este deloc aşa. Nu este facil nici pentru cei care au nimerit copii cuminţi. Dar pentru noi, care am avut ghinionul să dăm peste o psihopată. Doar aşa a diagnosticat-o medicul, pe Marina, la recentul consult”. Alice s-a agitat mult pentru că a trebuit să o mute pe adolescentă de la şcoala la care studia. Mamele băieţilor din clasă se uniseră şi cerură mutarea fetei din clasă, pe motiv că le hărţuieşte sexual băieţii. Obiceiurile Marinei de a vorbi pornografic şi a se dezbrăca nu aveau niciun efect asupra colegilor băieţi. Pe ei nu îi interesa acest aspect. Ei doreau doar să se distreze cu jocurile pe computer. Acţiunile fetei aveau efect doar asupra taţilor care erau acasă, atunci când Maria îi vizita neinvitată. Probabil din această cauză, femeile s-au panicat tare. Erau îngrijorate mai mult de reacţiilor soţilor lor, decât cele ale fiilor. Taţii erau foarte încântaţi de prestaţiile adolescentei. Marina era o persoană înaltă, având peste 1,70m, cu ochelari de vedere, avea faţa unei femei de peste treizeci de ani, cu părul negru, lins, retezat la marginea inferioară a gâtului, cu picioare lungi şi cărnoase, cu partea de la talie în jos, bine dezvoltată. “Are ce arăta bărbaţilor !”, gândi profesoara cu gelozie. Pentru a o putea supraveghea mai de aproape, Alice a luat decizia de a o aduce la ea, în şcoala unde avea catedra. A înscris-o în clasă, dar nu reuşi mai mult de atât, căci diriginta avu o idee minunată. Se hotărâ ca pe Maria să stea în aceeaşi bancă şi să fie consiliată, îndrumată de Andrei, elevul considerat în comunitate model de moralitate şi foarte religios. Adolescentul a fost el însă cel schimbat complet de adolescentă. Înalt şi foarte gras încât părea un bărbat de patruzeci de ani, Andrei, a învăţat de la adolescentă multe năzdrăvănii. A ajuns să danseze senzual, imitându-l pe  Michael Jackson la gesturi. Lucrurile pe care le învăţa de la adolescentă erau mai atrăgătoare, decât absolut orice cunoştea el până la acea dată. Iar când au văzut părinţii băiatului, postările filmate cu acesta dansând voluptos, sexual, s-au cutremurat şi au cerut ca fiul lor să fie ţinut la distanţă de Marina, reclamând conducerii şcolii : – Ne distruge băiatul ! El nu a făcut niciodată aşa ceva. Nu mai învaţă, s-a schimbat complet. Adolescenta, bazându-se pe faptul că mama este cadru didactic în Colegiu, profită din plin de acest lucru. Copiii de liceu erau mândrii de prietenia lor cu fata unei profesoare. Cele mai bune prietene şi ascultătoare fidele ale Marinei au fost racolate din rândul fetelor cuminţi, care învăţau foarte bine. Marina le explica şi îndruma în aspecte pe care ele nu le cunoşteau sub nicio formă, de care nici nu auziseră vreodată. Erau lucruri noi care exercitau asupra lor o atracţie puternică, irezistibilă… În realitate, cum a ajuns în Colegiu, Marina a strâns întâi în jurul său, pe băieţii certaţi cu disciplina. Acestora le plăcea la nebunie modul de comportare sfidător şi limbajul vulgar, chiar pornografic al adolescentei. Marina că este momentul de a-şi arăta acestora părţile intime, aşa cum făcea cu bărbaţii de pe Internet. Ea gândi că băieţii vor fi încântaţi şi o vor admira peste măsură, devenind astfel dependenţi de ea. Va putea face tot ce vrea cu ei. Efectul a fost însă cu totul altul. Adolescenţii, care aveau ca unic mijloc de distracţie jocurile de pe Internet, au râs de s-au prăpădit, la vederea fotografiilor. În timpul orelor de şcoală, unul câte unul îşi aduceau aminte de vreo poză de-a fetei şi râdeau în gura mare, cu sughiţuri, antrenând şi pe ceilalţi băieţi, care vizionaseră imaginile. Marina se enerva şi se răstea la ei: “ Ce nu aţi mai văzut aşa ceva idioţilor ? Bărbaţilor le plac fotografiile mele. Voi însă sunteţi nişte proşti !”. Marina îşi aminti că aşa au procedat şi băieţii naturali ai preotului şi profesoarei, când şi-a arătat prima dată părţile intime, prin casă. Râdeau cu un râs prostesc, de parcă i-ar fi gâdilat cineva pe corp. Apoi s-au obişnuit şi nu au mai reacţionat sub nicio formă. Li se părea totul normal. În special cel mare, care este acum student la „Medicină”. Cel mic însă a rămas cu râsul tâmp, de parcă ar fi devenit handicapat. Nici roşeala în obraji a preotului la vederea nudului său nu trecuse. Preotului îi năvălea necontrolat sângele iar Maria se distra până peste măsură de reacţia bărbatului. Se răzbuna astfel pe Alice, mama adoptivă, care se credea femeia perfectă.“Ea, cu băieţii ei naivi !”. În Colegiu, în mod surprizător, fetelor cuminţi care învăţau foarte bine, le-au plăcut fără măsură relatările şi sfaturile Marinei. – Vă instruiesc eu cum să vă pozaţi şi să trimiteţi fotografiile la bărbaţi. Vă învăţ şi ce cuvinte să folosiţi, ce să le spuneţi şi toţi se vor înamora de voi peste măsură, le spuse Marina. Vor deveni sclavii voştrii pentru totdeauna. Nu vedeţi ce succes am eu pe facebook. Câţi mă vor… Fetele, au ascultat-o silitoare. Aşa ceva nu aveau de unde să înveţe, din nicio carte lecturată, de la niciun curs audiat. Învăţăturile Marinei erau mai utile chiar dacât sfaturile doamnei psiholog, când le consilia în cabinetul său şi care, după cum le spunea chiar fiica acesteia, nu avea cunoştinţă de aceste lucruri. – Eu ştiu mai multe lucruri chiar decât mama. Cu învăţăturile mele, veţi deveni experte în bărbaţi, le spuse cu aroganţă Marina. Îi veţi manevra ca pe nişte păpuşi. Şi fetele ascultară cu atenţie, cu gurile căscate şi cu ochii clipind des, parcă pentru a nu scăpa ceva din noile cunoştinţe, pe care aveau să le deprindă şi care le vor fi cu adevărat folositoare în viaţă, nu ca cele de la şcoală. – Ce vă predau proastele ăstea, nu vă foloseşte la nimic, spuse Marina referindu-se la profesoare. Cu învăţăturile mele însă, veţi avea succes garantat în viaţă. Curând, şmecheraşii clasei se obişnuiră şi ei cu Marina şi cu fotografiile indecente ale acesteia. Dacă pozele atrăgeau bărbaţii adulţi pe Internet, trebuiau să le placă şi lor. Băieţii roiau şi ei, din nou, în jurul adolescentei. Dar cele care o adulau ca pe o zeiţă erau fetele cuminţi, premiante la învăţătură. Existau în clasă şi câteva adolescente care nu o plăceau deloc pe Marina şi care îşi manifestau chiar public sentimentele. – Marina , mai lasă-ne cu prostiile tale. De când ai venit, niciun profesor nu mai poate să-şi ţină orele. Elevii cei mai cuminţi au devenit indisciplinaţi şi nu mai învaţă. Fac numai năzdrăvănii ! Admiratorii Marinei erau desigur mulţi mai numeroşi şi din toate clasele colegiului. Adolescenta se împrietenise cu elevi din clase diferite, fiind atraşi la început, de faptul că fata era fiica unei profesoare din şcoală, apoi erau cuceriţi pe deplin, de felul de a fi neconformist al adolescentei. “Fata asta este mai eficientă chiar decât mine”, îşi spuse profesoara. „Are mai multe rezultate cu elevii din liceu, decât obţin eu, în cabinetul psihologic al şcolii. Îi învaţă mult mai rapid şi mai eficient, orice îşi propune. Şi îi manevrează pe toţi, aşa cum vrea ea, fie adulţi, fie copii”. Zilnic Marina cheltuia sume imense, făcea comenzi pe Internet de valori mari, nu învăţa, dar avea bursă de merit şi făcea numai prostii. Preotul şi soţia sa gândiră să nu-i mai dea bani. – O pedepsim şi îi spunem că, numai dacă este cuminte şi învaţă va fi recompensată, propuse                    soţului său, într-o zi, Alice. – Este o idee bună, confirmă Ilie. Chiar consumă mulţi bani, cumpărând lucruri inutile Dar adolescenta găsi imediat o soluţie. “Ce, credeţi că vă merge cu mine ?” îşi spuse Marina. „Eu ştiu unde ţineţi cardul şi codul PIN”. Adolescenta le fură cardul imediat şi cunoscând pin-ul le cheltui toţi banii, existenţi pe el – o sumă imensă, strânsă de oameni, de-a lungul anilor. Preotul şi profesoara nici prin gând nu le dădea, că cineva din casă le-ar putea fura vreodată banii. Fii proprii erau educaţi în aşa fel încât, nu s-ar fi atins de bani sub nicio formă. Nici n-ar fi folosit cardurile bancare ale părinţilor, fără acordul acestora. – Marina, ce-ai făcut ? Ne-ai lăsat fără toţi banii, adunaţi de noi, din greu. La vară nu mai putem face nicio excursie în străinătate. Şi nici să ne cumpărăm un lucru util, scump nu mai putem, spuse preotul cu necaz. Măcar i-ai cheltuit pe ceva util ? Ai cumpărat cu ei ceva ce aveai cu adevărat nevoie sau ţi-ai bătut pur şi simplu joc de bani, aşa cum o faci şi cu noi ? – Ce, trebuia să stau fără bani ? De ce m-aţi adoptat ? Să aveţi numai avantaje ! Iar eu să stau în lipsuri. Ştiu eu că de asta te-au făcut preot. Mi-a spus acest lucru Anghel, care merita el postul. El a făcut o facultate serioasă, nu ca tine. Şi nici Alice n-ar fi predat la un Colegiu. Acum, când este plin de psihologi, pe toate drumurile ! O să le povestesc tuturor, cum voi mă obidiţi. Şi la biserică la tine, spuse Maria tatălui său şi la tine la şcoală, se adresă fata către Alice. Adolescenta îşi cumpărase haine de firmă, la preţuri exorbitante, pe care nici preotul, nici soţia sa, nici fii lor nu şi-au permis să le achiziţioneze vreodată. Soţii s-au necăjit tare, dar nu au avut ce face. Cum de pe card nu mai putea scoate bani, fata găsi imediat altă soluţie. Marina luă bomboanele de ciocolată din cabinetul psihologic şcolar al mamei sale şi le vându cu succes elevilor din şcoală. Ştiind că era fiica profesoarei lor, elevii cumpărară toate bomboanele la suprapreţ iar adolescenta câştigă o sumă mare de bani pentru cheltuielile sale. Dar cel mai mult câştigă de pe urma bătrânelor enoriaşe de la biserică. Marina fură nişte lumânări de la biserica unde era preot tatăl său, unde s-a dus sub pretextul că se roagă cu sfinţenie. Le vându apoi cu suprapreţ unor femei bătrâne bisericoase, menţionând cu emfază că este fiica preotului şi că lumânările sunt sfinţite de acesta. În plus a mai cerut şi ceva bani pentru biserică, specificând că trebuie aduse urgent câteva îmbunătăţiri clădirii locaşului de cult, aşa că Marina strânsese o sumă frumuşică, pentru a- şi satisface nevoile sale materiale. „Sunt o sursă nesecată de idei, când era vorba de înşelătorii şi furtişaguri”, gândi fata. „Folosesc din plin faptul că mama mea este profesoară, şi psiholog pe deasupra şi că sunt fiica preotului. Astfel, pot face oricând rost de bani, de la cunoscuţii părinţilor mei adoptivi, fără probleme”. Preotul Ilie se zbătea între rolul său de tată, în care dorea aducerea pe calea cea bună a fiicei sale adoptate şi cel de bărbat, frământat veşnic de imaginile pe care i le oferea adolescenta zilnic. Indiferent ce făcea, acestea apăreau în faţa ochilor săi. “Piei drace ! „ îşi spunea preotul, dar totul era fără rezultat. Imaginile îl chinuiau parcă mai puternic. Tânăra venea zâmbind sadic, răzbunător, oferind adevărate spectacole de striptease părintelui său. Observând slăbiciunile bărbatului, Marina se bucura mult privind chinurile acestuia şi încerca permanent lucruri noi, în locuri diferite, parcă pentru a-l aţâţa mai tare. Intra peste el dezbrăcată, în baie, scuzându-se că o face din greşeală. O făcea însă intenţionat, doar pentru a-şi arăta formele rubiconde, bine dezvoltate. Se răzbuna în acest mod nu numai pe el, ci în special pe mama sa. Iar pe fraţii săi îi ura de moarte. Ea, un copil înfiat dorea răzbunare şi primii care suferă trebuiau să fie membrii familiei sale. Pe ei avea ea ura cea mai mare. Mai ales când erau fericiţi. Şi ce mulţumită era când aceştia aveau în casă un necaz ! Dacă nu aveau, le producea ea, desigur, unul. – Ce mai face Marina, întrebă în cancelarie pe Alice un profesor, ce se apropia de şaizeci de ani. Eu am fost un copil înfiat şi oricât de multe au făcut părinţii adoptivi pentru mine, eu tot i-am urât toată viaţa. Iar ei, la rândul lor, au avut aceleaşi simţământe faţă de mine. O astfel de alianţă nu are sorţi de izbândă. Este o legătură nefericită, în care suferă mult atât copilul adoptat, cât şi părinţii adoptivi. Voi, cum vă descurcaţi ? întrebă el cunoscând necazurile femeii cu adolescenta. Femeia oftă resemnată : – Greu, dar trebuie să rezistăm. Poate reuşim să facem ceva din fata aceasta. Eu am şi albit, îşi spuse cu năduf femeia. În păr, cu fiecare năzdrăvănie făcută de Marina, îmi apar câteva fire albe. Dar nu am ce face. Mă vopsesc şi remediez situaţia. Cu ridurile este mai greu să le fac dispărute. – Dar aţi şi slăbit mult, remarcă profesorul. – Ţin cură de slăbire. Trebuie şi noi, profesoarele să arătăm ca adolescentele. Să ne menţinem, spuse Alice, mândră, aşa cum explica deseori colegelor sale, care se mirau cât de mult a slăbit. Alice începuse într-adevăr tratamentul de slăbit dorit şi acesta îşi arăta deja roadele. „Trebuie să arăt ca o adolescentă, de acum înainte, să nu-l pierd pe Ilie al meu”, îşi spunea femeia speriată. Şi profesoara lua neâncetat, cu nesaţ, licorile, prafurile de slăbit prescrise de nutriţionistul său. -Sunt plante ! Nu au cum să vă facă rău, îi spuse acesta.Şi eu iau din când în când puţină tătăneasă ! Face bine la fiere, la stomac, la toate… chiar dacă este plantă otrăvitoare. Totuşi, Alice cunoştea o elevă a cărei soră murise în urma tratamentului cu ceaiuri de slăbit. Făcuse cancer de la acestea. „ Dar nici să-l pierd pe Ilie nu vreau. Trebuie să fiu trasă prin inel, ca o silfidă din zilele noastre”, îşi spunea permanent femeia, încurajându-se în tratamentul său. ……………………………………………………………………………………………………………………………………. Trecuseră câteva luni de când Alice ţinea cura de slăbire. Femeia căpătase o siluetă de invidiat, dar în acelaşi timp se simţea din ce în ce mai rău. Nu mai avea deloc putere, se simţea sfârşită. Epilog „Acesta este numai începutul sfârşitului”, gândi fericită adolescenta, privind trupul încremenit al Alicei. „ Bărbaţii sunt mai prostuţi ca ea ! Ai mei sunt !” Marina rămase singura persoană feminină din casă. „Acum voi manevra, aşa cum vreau bărbaţii casei. Vor face exact ce vreau eu. Îi voi juca pe degete, cum doresc. Şi voi putea să mă răzbun pe ei, până la capăt… aşa cum am făcut cu Alice. Am scăpat definitiv de ea, femeia dracului ! ”. Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă decât povestirea scrisă, literară.