50. CĂLĂTORIE PRIN BUCUREȘTI

: "Călătorie prin București" - fragment din "Dacă m-aș mai naște..." Submitted by Cornelia Păun on 04/06/2015 - 02:08. Călătorie prin București – fragment din  “Dacă m-aș mai naște“                                                                     Dr. Cornelia Păun               Santos a coborât  grăbit, cu liftul. Dumnezeu îi indeplinise  dorința. Dar oare ce-și dorea, era ceea ce-a sperat ? Aceasta era însă o taină, pe care-o va afla, în scurt timp.        În fața lui, o fetiță blonduță, mică de înălțime, pășea încet. Din tufele cu vegetație abundentă, năvăliră cu picioarele în sus, vreo zece-unsprezece câini cât vițeii, lătrând furioși. O acoperiră cu labele complet. Santos privi neputincios. Un bărbat apăru instantaneu și se răsti la câini. Ciudat, câinii ascultară și dispărură ca prin farmec, așa cum au și apărut. Din față, apăru însă vecinul, cu pitbullul dezlegat. Atunci Santos se sperie mai tare. Privise la știri, cum directorul unei instituții, a fost ucis de pitbullul din vila vecină, care a sărit gardul în curtea casei sale. Cu inima cât un purece, trecu sfios pe lângă el.     Pe bulevard , ca de obicei, cerșetorul din intersecție se scărpina  în barbă și în păr, din când în când, omorând nervos câte un păduche, între unghiile sale lungi și murdare. Apoi, își introducea capul în câte vreun  jeep oprit în intersecție. Indiferent dacă șoferul îi oferea sau nu ceva, de primit mai mult ca sigur că primea ceva. Își dota astfel și cu vietăți, spațiul luxos al autoturismului.      Santos ajunse în fața stației de mașină. Autobuzul sosi imediat, încărcat ca de obicei, cu pensionari. Majoritatea, având alături cărucioare uriașe. Ca de obicei, mulți se plimbau de la orele cinci-șase ale dimineții.  Acasă se plictiseau… În mașină au însă căldură iarna și aer condiționat  vara. Și mai pot și socializa. Adică să se certe cu tinerii și copiii… Și chiar să-și verse nervii…Pot chiar să le mai tragă câte una la oase…sau chiar la organele interne… Și dacă transportul e gratuit, de ce să nu profite …      Santos încercă să urce cu mai mulți puștani, cu ghiozdane în spate. - Nu , voi nu urcati ! zbieră la ei, o bătrână furioasă.              - Dar noi… noi, mergem la școală ! Ce ne facem  ? spuseră copiii în cor, disperați, bâlbâindu-se. - Voi, - țipă bătrâna, accentuând - mergeți pe jos ! - Dar nu putem ? Avem zece stații până acolo … spuseră necăjiți băiețeii. Am ajunge când se termină cursurile !         Și ușile mașinii se închiseră brusc.          După zece minute, apăru o altă mașină. O bătrână imensă coborâ, făcându-și loc cu coatele. Când ajunse în dreptul unei adolescente firave, care dorea să urce, să meargă la școală, femeia se chirci, își luă avânt și o lovi cu putere în piept, cu coatele. Fata se încovoie și schelălăi de durere. Reuși totuși să urce în mașină. Puștanii  fiind mai mici, au fost împinși. Cel mai scund căzu și de abia scăpă de sub picioarele călătorilor indiferenți, printre roțile nemiloase ale cărucioarelor pensionarilor.         Copiii au reușit abia într-a patra mașină să urce.          Pe locuri, în autobuz, bătrâne și bătrâni, pensionari, cu cărucioarele imense lângă ei. Unii mai cară și elemente de mobilier, ghivece cu arbuști de apartament și chiar animale de companie. Un tânăr palid, care de abia se ținea pe picioare, atinge fără să vrea un bătrân, așezat pe scaun. -         Ce, mă, nu te ții pe picioare ? îi urlă acesta, iritat. -         Vin de la serviciu, domnule ! Lucrez de douăsprezece ore încontinuu, la patron. Am ajuns ca sclava Isaura ! spuse cu voce firavă tânărul. Dar eu am plătit bilet ! -         Da’ ce crezi, că la bugetari e mai bine ? spuse cu necaz un bărbat între două vârste. Acolo suntem Tom din “Coliba unchiului Tom“. Face șeful nostru direct ce vrea și cu banii statului și cu angajații… -         Și ce, noi dacă avem călătoriile gratuite, nu avem dreptul ? Noi o să trăim mai mult decât voi tinerii ! N-o să prindeți voi, heeee  heee vârsta noastră ! Așa vă freacă ăștia,  de-o  să crăpați cu toții de tineri ! spuse bătrânul, cu răutate.          Lui Santos îi erau familiare aceste vorbe. Auzise aproape zilnic câte un bătrân, care spunea exact același lucru. Alături de el, un tânăr îmbrăcat în zdrențe, nespălat , se scărpina de zor. Apoi , între unghii, sfărâma ce prindea. Santos încercă să se ferească, mai ales că, pe pielea de pe mâinile tânărului  observă niște exeme ciudate.  Iar mirosul ce-l emana era groaznic…Nu prea avea însă, unde să se deplaseze. În plus , din față venea împingându-se printre oameni, o femeie sărmană, cu o plancardă, să cerșească. Santos descifră scrisul cu litere  mari : “Bolnavă de plămâni“ ! Încercă fără succes, să se ferească din nou. Un bătrân ce se îndrepta spre ușa de coborâre, trăgându-și căruțul, îl lovi cu putere, pe Santos, la oul piciorului. -         Dar babo, unde te duci așa de dimineață ? întrebară doi bărbați între două vârste, pe o bătrână care abia se ținea pe picioare.  Noi mergem la serviciu , dar matale ? Nu vezi că încurci lumea ?            Bătrâna se legănă cu greutate de pe o parte pe alta, abia deplasându-se. -         Merg și eu la piață, muică ! spuse femeia. -         La ora asta ? Dar piața nu este deschisă la șase dimineața.  Și de ce nu mergi la piața din apropierea casei , că te-ai urcat de vreo zece stații, spuseră râzând bărbații. Lasă copiii să meargă la școală, și oamenii la lucru … -         No, uite c-așa vreau eu ! spuse femeia cu năduf. Dac-avem gratuitate, de ce să nu profităm ?             Din stație, urcară trei zdrahoni tuciurii. Își rotiră hulpav privirile și fixară o fată blondă, subțirică. O înconjurară și îi cerură răstit biletul. Fata se văicări încet. Se rugă de ei. Nu avea bilet.          Bărbații o traseră cu putere jos din mașină, urlând. Santos, la fel ca mulți alți călători, știa că indivizii nu sunt controlori . Dar nimeni, ca de obicei,  nu reacționează. Fiecare își vede de treaba lui .                                          O femeie rotofeie își taxează călătoria. Aparatul nu funcționează. Încearcă din nou. -         Iar mi-a luat două călătorii ! exclamă necăjită femeia.         Santos avea abonament. Știa însă, că atunci când cumpăra câteva călătorii, se păcălea  totdeauna cu aparatul. Pentru o călătorie, consuma mai multe.         Un bătrân libidinos, cu fața roșie și neridată, se frecă fără pudoare de o adolescentă. Fata încercă să se retragă, fără succes. -         Ia uite-te la ea, nesimțita ! țipară în cor două bătrâne. Se ia de omul serios ! Fetele din ziua de azi …          Santos zâmbi când își aminti de articolul din ziar care povățuia în mod înțelept călătorii, să fie atenți la bătrânii, care de plictiseală, își găsiseră  drept  ocupație, să fure din buzunarele oamenilor istoviți de muncă sau ale puștilor neglijenți, în traseul lor de la sau spre școală.            Andrei, colegul de bancă, i-a spus că are câțiva vecini pensionari , care se trezesc la patru dimineața , își iau cărucioarele și pleacă de la capăt de linie cu autobuzul. Se mai întorc abia seara.            Santos se gândi “Săracii pensionari ! “. Pentru ei, o soluție mai bună era amenajarea unor spații în care să socializeze și să se încălzească iarna sau să se răcorească vara, că doar acestea erau motivele numeroaselor călătorii. Astfel , nu deranjau copiii să mergă la școală și nici adulții să se ducă la muncă. . “ Dar de bieții  copii  și de sărmanii angajați mi se rupe inima“ ! gândi Santos. -         Dar domn’ șofer, e vară, sunt 35 de grade, de ce ai dat drumul la căldură, răcni un călător supărat. Iarna trecută nu prea funcționau instalațiile de căldură ! Acum te-ai găsit să le dai drumul ? -         N-am ce să fac ! S-a stricat instalația ! răspunse șoferul țipând, pentru a fi auzit. -         Și noi, ce ne facem până la capăt ? spuseră în cor câțiva călători cu necaz.  Murim, în zăpușeala asta !      Căldura sufocantă îi făcu pe câțiva dintre pensionari, să renunțe la plimbările interminabile.       Din stație, urcă însă în autobuz tacticos, un maidanez uriaș. Oamenii îi făcură loc imediat, de parcă ar fi intrat o personalitate.  Câinele era însă prea flămând și obosit de vreme. La următoarea stație, urcară  în grup, câțiva muncitori de la salubritate, în uniforme portocalii, pătate și murdare însoțiți de mături, lopeți și pubele pline ochi cu gunoaie. Unii călători încercară să se ferească, să nu se murdărească… Fără succes… Știau că aceasta este ultima inovație a firmelor de salubritate. Circulă cu mijloacele de transport în comun ! Doar așa ies mult mai ieftin … și cu profit mult mai mare ….          Santos se pregătea să coboare la prima stație. S-a schimbat traseul, așa cum era obiceiul în ultimul timp. Dar din ce în ce mai rău, pe trasee mai complicate… Coboară într-o stație unde opresc mai multe mașini , dar drumul se continuă cu una singură. Pentru aceasta toți călătorii – adulți, bătrâni, copii - trebuie să traverseze în fugă, ca la o competiție sportivă, o intersecție enormă, în timp ce, în fuga lor disperată, antrenează prin forfota produsă, o haită de maidanezi, ce îi urmează, latrând cu foc.  Dacă i-ar vedea vreun regizor american și i-ar filma, ar ieși cu siguranță, o secvență  de succes dintr-o comedie. Pentru protagoniști  este însă o situație zilnică, tragică…          Santos se gândi că erau și călători pensionari, educați și civilizați, care se deplasează numai atunci când au nevoie, fără cărucioare imense sau alte bagaje enorme. Dar înțelege și persoana care, la final de călătorie, parcă uită că mai există și oameni buni, pentru că are în plus sau o vânătaie, sau o haină mânjită de la pubelele cu gunoi  transportate în tramvai, sau măcar vreun purec rătăcit, dăruit involuntar de vreun vecin de călătorie …         [[wysiwyg_imageupload:368:]]Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Când dragostea se tragă o femeie cu averea sa. Clementina avea ochelari cu dioptrii, părul negru, lung, es, strâns într-o coadă de cal, cu un nas mare, lung şi coroiat, pe care trona maiestuos un neg maro-închis, umflat cât un bob de năut, alături gândea femeia fericită. Tinerii s-au îndrăgostit rapid unul de altul şi de abia aşteptau să se întâlnească, din nou, la întrunirile religioase. Într-o noapte cu lună plină, Isidor avu un vis magic, prevestitor. Se ducea, ca de obicei, la rugăciune şi se afla în lăcaşul de cult. În faţă, deodată, îi apăru un om în vârstă, cu barbă albă. Isidor se trezi şi visul său i se părea cât se poate de real. Figura bătrânului parcă îi era alături şi spusele acestuia îi reveneau permanent în minte. Atunci îi încolţi în minte bărbatului ideea căsătoriei. Era un semn ceresc. Isidor simţea în sufletul său că, singura care-l făcea mulţumit şi împăcat era credinţa. Iar el,   avea atâta dragoste de dăruit. Simţea nevoia să o împărtăşească cu cineva. La şcoală, ca bun profesor nu avea nicio mulţumire, deşi muncea foarte mult şi avea rezultate deosebite cu elevii. Acest lucru nu avea nicio valoare. Apreciaţi erau cei necinstiţi şi leneşii, care nu-şi făceau treaba, adică nici măcar la ore nu veneau. Managerii şcolii, pe aceştia îi considerau cei mai grozavi.  Şefa de catedră - o femeie grasă, cu părul alb, lins, strâns într-o coadă de cal - trebuia de mult timp să se pensioneze, dar nu avea anii de muncă, pentru că înainte de revoluţie vindea seminţe la colţ de stradă şi doar la bătrâneţe obţinuse o diplomă de licenţă, de la o privată. Colega mai tânără, fiind orfană, a crescut la un “Centru de Asistenţă Socială“ care avea aprobare şi de Universitate. Astfel, toţi angajaţii şi foştii elevi ai Centrului deveniseră licenţiaţi.                                     Isidor îşi aduse aminte de întâmplarea povestită de tânără, recent, în cancelarie, Luase un taxi să nu întârzie la ore şi spuse şoferului că se grăbeşte să ajungă la şcoală. Bărbatul privi mirat tânăra, foarte subţire, înaltă, cu părul, tuns băieţeşte, făcut ţepi, cu gel, platinat şi spuse râzând, gândind că aceasta are cu totul şi cu totul altă profesie : “Doar n-o-ţi fi chiar de  religie !“. Femeia povesti că răspunse repede, cu îngâmfare “Ba chiar de religie sunt! Ce, nu par?“.     …………………………………………………………………………………………………. Când Isidor a cerut-o de soţie pe Clementina, aceasta nu a stat pe gânduri să-i răspundă. Aştepta de mulţi ani aşa ceva, încât nu credea că o să se mai întâmple vreodată. Iubiţi a avut mulţi, de-a lungul anilor, de când era în clasa a zecea. “Dar nu a fost să fie“, explica femeia, celor care i se părea, că ar aştepta vreo clarificare în acest sens. Nunta tinerilor avu loc imediat, cu o ceremonie religioasă fastuoasă, potrivită unor tineri credincioşi ca ei. Atunci, cunoscu Clementina pe profesoare, colegele lui Isidor. Dar ce frumoase erau! Adela, blondă, subţirică, cu ochii albaştri ca marea, de vreo patruzeci de ani dar nu-i dădeai treizeci, Ilinca, care de abia terminase facultatea, cu tenul măsliniu, nici prea slabă, nici prea grasă, era mult mai atrăgătoare decât ea, Elena, filiformă, cu părul vopsit roşu, cu trăsăturile feţei ascuţite, putea concura desigur ca model, doar că nu era foarte înaltă. Atunci, în mintea Clementinei încolţiră germenii geloziei. “Doamne, Isidor e toata ziua printre frumuseţile astea! Îmi va rămâne oare fidel toată viaţa? Cum va rezista căsnicia noastră? Şi mai sunt şi elevele, din ziua de azi, dornice permanent şi la care nu mai contează cum arată bărbatul“. “Dar mă voi îngriji şi eu mai mult de mine“, continuă şirul gândurilor Clementina.  “Trebuie neapărat să scap de negul uriaş de pe nas. Mi-au spus colegele de serviciu că acum există tratamente naturiste. Îl dau cu licori de plante - de tătăneasă, de limba-mielului, de coada-calului, codiţa-şoricelului, piciorul-cocoşului, moţul-curcanului sau sânziene şi dispare fără urmă. Şi o să fiu astfel frumoasă! Trebuie să merg neapărat la cabinetul medical indicat de Mădălina. Ea  şi-a rezolvat problemele acolo. Ufff ! Dacă mi-aş fi găsit şi eu un mafiot, nu un sărăntoc ca Isidor, mi-ar fi dat bani de operaţie estetică, m-ar fi făcut vedetă de succes, apoi plătea pe unii să scrie în ziare şi reviste articole despre mine, eram în tabloide....“. Tinerii primiseră la nuntă multe cadouri, dar cel mai de neânţeles era un cadru cu trei bile metalice suspendate, ca pendulul. Isidor studie cu interes sistemul şi nu găsi nicio explicaţie. Clementina citi instrucţiunile de pe cutie şi în afară de legea lui Newton scrisă în mai multe limbi, nu a înţeles nimic. Singurul lucru pe care îl simţea Isidor la citirea mesajului erau fiori reci, căci aşa cum se repeta, părea ameninţător. “Este doar un principiu al mecanicii“ se liniştea el. Şi totuşi ceva din interiorul său îi spunea că ceva nu este în regulă. …………………………………………………………………………………………………. Bărbat grijuliu, Isidor o aştepta de multe ori pe  Clementina de la serviciu.  Peste drum de sediul instituţiei, era un restaurant de lux şi bărbatul începu plictisit să citească meniul zilei, afişat la intrarea în local: “Ciorbă de năut, coaste de porc, clătite cu ciocolată… “ În câteva minute nu mai era singur. În spatele său se formă o coadă lungă de oameni, care lecturau şi ei cu interes meniul. Isidor îi privi curios şi se îndepărtă de aceştia, mirat că deodată, atât de mulţi deveniseră preocupaţi de restaurant. “Mai bine admir statuile din parc. Mă delectez cu estetica lor. Şi nu prea multe persoane au astfel de plăceri“ gândi omul.     Dar nu rămase pentru mult timp singur. În jurul său, multă lume se strânsese să privească aceleaşi statui, de parcă atunci le văzuseră pentru prima dată în viaţă, deşi existau în acelaşi loc de mulţi ani.         “Ce se întâmplă oare, cu oamenii din ziua de azi“, se miră Isidor.  “Imită acţiuni instantaneu, după model, fără să mai judece ce fac. De aceea, cred că nu mă înşel gândind că, dacă mass-media ar dori, ar putea promova şi reuşi să lanseze ca femeie, chiar ca model, tipul Clementina“, medită deodată Isidor. “Ar putea schimba femeia cu faţă şi mandibulă de cal, bot şi buze de maimuţă cu cea cu fizionomie de capră, cu ochelari cu dioptrii, coadă de cal şi negi pe nas. Ce s-ar mai întrece vedetele atunci, să-şi facă operaţii estetice să-şi implanteze aşa ceva, înloc să meargă ca acum, pentru operaţii de strungăreaţă, care e la modă şi dinţi cât mai ieşiţi în afară! Ar putea lansa chiar silueta Auschwitz sau… chiar cea a Clementinei mele“, gândi el. Clementina îi întrerupse însă seria gândurilor, pentru că ieşi pe poarta instituţiei, radioasă. - Mergem la mall. Te rog! Vreau să-mi cumpăr nişte pantofi chic. - Desigur! răspunse Isidor elegant.  Şi se îndreptară spre clădirea imensă din apropiere. La intrare, un ţipăt de durere sfâşietor, care cutremură întreg mall-ul, îi opri din mers. Şi în faţă se derulă imaginea scărilor rulante, cu a unei familii, care dăduse drumul căruciorului în care aveau un bebeluş şi acesta făcu un salt, cu boltă, astfel încât copilaşul plonjă cu capul de marginea metalică a scării, prinzându-şi mânuţa în mecanismul rotitor. Părinţii, trecuţi de patruzeci de ani, priviră indiferenţi spectacolul, pe care-l provocaseră din neatenţie. Tatăl, insensibil, cu părul grisonat, scoase mânuţa copilaşului, umplut de sânge, din banda mişcătoare. Ar fi putut opri toată acţiunea, dacă dorea dar nici măcar nu a încercat.  - Ce părinţi neatenţi, sunt în ziua de astăzi! Nu au grijă de copii! exclamă contrariată Clementina. Şi nici prea tineri nu sunt. Să zici că nu au experienţă! Astăzi, în tramvai, am văzut cum o bătrână, la coborâre, a trecut cu căruciorul, plin cu cumpăraturi peste căruţul în care se afla un bebeluş, luându-i în graba sa şi picioruşul copilaşului, dându-l peste cap. Tânăra mamă însă nici măcar nu observă acest lucru. Visa absentă, cu capul pe fereastră. Telefonul lui Isidor sună scurt. - Veniţi mâine la biserică! Ce soţie am avut… directoare şi profesoară, se auzi o voce groasă. - Este înmormântarea nevestei lui Tudor Spoitorul, administrator la un Colegiu, spuse Isidor. - Ce bărbat grosolan şi needucat! exclamă Clementina. Oare cum i-a suportat soţia comportamentul. Şi nici prea bine nu arată cu pielea sa tuciurie  şi tonajul pe care-l are… că trebuie să aibe scaun special în autoturism.  Păcat de ea! Femeie credincioasă, dar bârfitoare foc! Nu s-a oprit până în ceasul morţii. Nici după operaţie, când ştia că nu mai are mult de trăit, comentă Clementina. Poate şi din cauza vieţii ei, cu un om ca Spoitorul… bârfa era probabil ca o refulare pentru ea. - Dumnezeu s-o odihnească. Totuşi este un lucru rău, este păcat să faci aşa ceva. A făcut cu vorbele ei probleme multora, cuvântă paşnic Isidor, în specificul său, religios, gândindu-se că nici ei doi, nu scăpaseră nebârfiţi, de gura femeii. Dumnezeu iartă multe… dar, câteodată, unii chiar îşi merită pedeapsă pentru răutăţile făcute. În viaţă nu trebuie să fii invidios, rău cu nimeni. Şi nici gelos, completă Isidor. Isidor era un om bun. Nu vorbea de rău, niciodată, despre nimeni. Nu avea ură, invidie sau răutate în suflet niciodată. Era cinstit, nu ar fi înşelat pe nimeni , pentru că aşa era felul său de a fi. Şi niciodată nu s-a gândit că ar putea fi infidel Clementinei. Neliniştile acesteia nu aveau niciun temei. Dar nici ea nu ştia ce bărbat i-a fost dat să aibă. El era foarte mulţumit de felul în care arăta Clementina. Femeia era însă ferm convinsă că ar trebui să-şi schimbe fizicul “Aşa cum se prezintă toată ziua la televizor, în ziare şi reviste”, gândea ea. “Toate îşi fac operaţii estetice. Vedetele îşi fac figură de patruzeci când au patruzeci şi cinci de ani, de treizeci când împlinesc cincizeci şi faţă de adolescentă când se apropie de şaizeci. Dar care nu seamănă deloc cu cea pe care o aveau ele în adolescenţă. Aşa este moda în ziua de astăzi! Şi cât mai multe aventuri, cu cât mai mulţi! De la vârste cât mai mici! Trebuie să ne conformăm.” concluzionă Clementina. „Orice adolescentă a ajuns mai versată decât mine!”. ………………………………………………………………………………………………….. Clementina şi Isidor erau împreună, acasă. - Ce mai fac frumoasele tale colege, Adela şi Ilinca, întrebă înţepată, cu răutate în glas Clementina. Tot singurele, ca de obicei? Nu şi-au găsit pe nimeni să le consoleze ?  Isidor îşi aminti atunci mesajul din computer pe care-l citise în urmă cu câteva minute. Căci Clementina îşi lăsase deschisă căsuţa de email, din greşeală, atunci când el intrase pe uşa apartamentului. - Dar colegul tău Daniel, macho-mann-ul instituţiei, ce face? întrebă în acelaşi registru de tonalitate, Isidor. Nu era gelos pe bărbat, pentru că aşa îi era felul, dar dorea să-i închidă gura Clementinei, cu replicile ei ciudate. “Oare de ce nu avea încredere în el. Nu-i dăduse motiv de îndoială niciodată de când s-au cunoscut. Cum putea să o convingă de fidelitatea lui ?“. - Ufff ! Ce tocană greţoasă ai putut face! exclamă Isidor, în timp ce gusta cu lingura din farfuria plată de pe masă. Şi are gustul cam ciudat. Ce ai pus in ea? Clementina se gândi visând cu plăcere la cele ce-i scrisese Daniel deunăzi. Când era necăsătorită, acesta nu-i dădea atenţie. Femeii îi plăcea mult bărbatul. I se părea foarte atrăgător. “Şi ce sexy este! Ca un actor de la Hollywood! Însă de când m-am măritat, s-a schimbat… este foarte, foarte gentil, cu mine … ” - Dacă nu-ţi place, asta e! Eu am învăţat carte, nu ca altele! Mama nu m-a învăţat să gătesc! De acum încolo, mâncăm de la fast-food, ţipă nervoasă Clementina şi roti prin aer tigaia  Dry cooker cu tocană, aruncând-o cu viteză pe fereastră. Tigaia se roti prin aer spiralat, ca un elicopter în picaj şi ateriză brusc lângă un tânăr, care tocmai ieşise din blocul vecin. Bărbatul îşi făcu cruce fericit că a scăpat nevătămat. Orice corp venit de sus, cu o asemenea viteză i-ar fi putut provoca un traumatism cranian grav. Tocana sărise în jur, murdărindu-i pantofii şi pantalonii cu conţinutul roşiatic dat de tomate, cu grăsime excesivă. Clementina deschise radioul, gândindu-se: ”Nu ştiu cât mai rezistăm.Ne certăm tot timpul”.  Se auziră deodată, tare, acordurile unui nou şlagăr, difuzat foarte mult “Mai bine să fim singuri, decât singuri în doi / Cine-s ăştia doi / Că nu suntem noi / Haide s-o terminăm/ De ce mai strigăm/ Că nu găsim deloc ce căutam/ Haide s-o terminăm / Nu vreau nimic de la tine/ …  E tot mai greu / E ploaie mereu / Gata eu plec! Nu mai ţine! / Închide uşa după mine! “ . Cineva sună la uşă. Isidor se repezi să deschidă imediat. Era vecinul, un pensionar amabil. Dorea să întrebe ceva. - Dar, ce este acesta? Aruncaţi-l imediat, spuse bătrânul, privind spre dispozitivul primit cadou de tineri, la cununie. Am primit şi eu aşa ceva la sărbătorirea nunţii de argint, de la un prieten. Am trăit treizeci de ani minunaţi cu soţia. Nu ne-am certat niciodată. Şi din clipa în care am avut pendulul în casă, nu ne-am mai înţeles deloc. Am ajuns chiar la violenţă, noi care eram oameni atât de liniştiţi! O cunoştinţă care ne-a venit în vizită, ne-a spus să aruncăm mecanismul. Şi de atunci totul a revenit la normal. Ne iubim tot ca în vremurile bune. Bătrânul plecă. Tinerii se gândiră că şi ei se certau permanent. - Prietenii tăi ne-au adus cadoul. Tu eşti de vină! spuse Clementina nervoasă. - Dar eu, de unde să ştiu eu că există aşa ceva. Şi că există persoane cu minte atât de perversă încât să vrea să facă rău în mod gratuit, numai pentru că le face plăcere. Eu n-aş putea face aşa ceva ! Nu sunt eu vinovat pentru acţiunile altora! îi răspunse supărat Isidor. Şi aruncă cu nonşalanţă pendulul pe fereastră.    Deodată, au simţit că se zguduie puternic. Cutremur! strigă Isidor. Doamne, ce facem? Murim? întrebă speriată Clementina şi începu evlavioasă să facă rugăciuni Să fugim! Hai pe scări! hotărâ bărbatul.