părinţii mei ?”
Profesoara întrebă o adolescentă brunetă, care venise la catedră:
– Ce mai face Alex ?
-Doamna, uşa apartamentului său este închisă permanent. Nu răspunde nimeni. Am auzit că ar fi internat undeva. Nu mai ştia nimic de mama sa, de când a plecat în străinătate, după tatăl său. Se ocupă acum de el, unchiul său.
– Unchi ? Alex nu are niciun unchi, exclamă un adolescent negricios.
Profesoara se gândi că îl cunoscuse pe Alex, când acesta era elev în clasa a Xll-a la colegiu. Era un băiat frumos, slăbuţ, brunet, cuminte, sensibil şi liniştit. Din această cauză colegii săi îl băteau zilnic. Îl loveau în cap cu pumnii şi cu obiectele dure din dotare. Alex îndura cu stoicism violenţele l-a care era supus, pentru că se obişnuise în cei patru ani de liceu. Ştia că aşa păţesc în epoca actuală aproape toţi elevii liniştiţi, de la orice liceu. Doar când li se stricau computerele, colegii apelau la el. Atunci băiatul era bucuros că-i ajută.
– Sunt meşter în calculatoare, doamna. Ştiu să repar orice computer şi orice telefon mobil, spunea Alex cu mândrie în glas.
Profesoara a crezut întâi că adolescentul numai se laudă cu aceste performanţe, aşa cum fac şi alţi colegi de ai săi, bravând sau glumind. L-a văzut însă cum a rezolvat problema, atunci când s-a defectat un computer din laborator şi şi-a schimbat de atunci opinia.
– Tata m-a învăţat de mic, să repar computere. Mă lăsa să le descompun. Am mai şi stricat câteva calculatoare. Dar nu a fost degeaba. Acum sunt foarte priceput. Tata este mai tare decât mine. El este îndemânatic la toate. Repară defecţiunile oricărui autoturism.
Mama lui Alex, o femeie de vreo cincizeci de ani, foarte credincioasă a venit într-o zi la şcoală şi se destăinui profesoarei:
– Tot ce facem noi, eu şi soţul meu, facem pentru Alex, spuse ea. Pentru el ne sacrificăm. Să aibă şi el un rost al lui în viaţă. În primii ani după revoluţie, eu am lucrat ca profesoară de geografie, necalificată, adică fără studii. Acum, nu mai am serviciu, de mult timp. Stau acasă. Sunt şi foarte bolnavă, sufăr cu fierea, cu rinichii şi cu glandele. Dar am făcut acum, recent, eu şi soţul meu, câte două facultăţi. Eu am obţinut o licenţă în medicină şi una în ştiinţe economice, la o universitate privată, aceeaşi la care a absolvit şi soţul meu, Dreptul. El a mai făcut şi o facultate gratuit, la Universitatea de Construcţii, de stat. Vrem şi Alex să absolve măcar una, ca noi. Soţul meu nu are serviciu. Lucrează ocazional, unde găseşte ceva de lucru cu ziua, cu ora. I s-a oferit şansa şi i s-a propus un loc de muncă. Dar aşa cum se procedează în ziua de azi, trebuia să-l plătească şi el, om cinstit şi mândru a refuzat : “Eu sunt priceput. De ce să ajung, să lucrez pe gratis ? Ce, sunt tâmpit, să fac împrumut la Bancă să-mi plătesc postul, doar să mă laud că sunt intelectual, aşa cum fac toţi proştii ?“
Nătângul de Pandalache, vecinul de la trei, ca să-şi plătească postul de pompier pe care funcţionează, trebuie să mai aibă două job-uri – este taximetrist ziua şi paznic de market, noaptea. Nepotul Teleambă ca să fie pe postul de profesor de religie, vinde în Piaţa din Ferentexas, legumele şi fructele unui tuciuriu – care excrocheză ţăranii şi preia pe mai nimic marfa acestora, pentru că numai el poate să-şi obţină certificat de producător, căci legumicultorii adevăraţi nu pot – noaptea este camerist la hotel iar când sunt sărbători religioase, însoţeşte popa, pentru a-i ţine patrafirul şi agheasma. Patronul său tuciuriul a făcut rost de certificat de producător chiar pentru blănuri de jaguar, de leopard, de tigru, de girafă, de zebră şi de alte animale exotice rare, ca şi cum el le-ar produce, le-ar creşte el, aici, în ţară.
Vecinii de jos, pensionari, muncesc din greu pentru a plăti postul de medic al fiicei lor. La bătrâneţe au plecat la ţară, de unde proveneau şi cultivă legume, pomi fructiferi, cresc animale domestice.
Şi-au dorit ca fata lor să facă Medicina şi ar fi în stare să nu mai mânânce nimic, să-şi dea toţi banii, pentru acest lucru, mai ales că, înainte de revoluţie fiica lor a încercat zece ani la rând acest lucru şi cu toate orele de meditaţii făcute, nu a reuşit să intre la această facultate. În ziua de astăzi o face absolut oricine vrea. Numărul de locuri creşte de la un la altul, ca ciupercile după ploaie. Au ajuns şi pensionarii să o facă, să nu se plictisească la bătrâneţe. Colegele mele de la facultatea de Medicină, unde studiam erau infirmiere, moaşe şi au avut posibilitatea să treacă rapid pe posturi de medic, fiind deja în sistem. Puteau să facă împrumut la bancă şi aveau şi filiera, lucrând în spital. Chiar şi portarul spitalului, care şi-a luat recent certificatul de gimnaziu şi bacalaureatul a reuşit să treacă uşor pe post de medic stagiar, la cincizeci şi cinci de ani. Dar nu este cel mai bătrân dintre proaspeţii absolvenţi. Îşi clădesc oamenii o carieră. Dacă li se oferă posibilitatea. Totuşi, eu, personal nu aş vrea să mă trateze ca medic unul dintre aceşti colegi, că ştiu cât şi cum învăţau. Mai bine merg direct la cimitir. Decât să păţesc ca pacientul care era să fie operat de apendicită în partea stângă, nu în dreapta. Noroc cu asistenta cu experienţă, care mi-a povestit întâmplarea şi care l-a oprit spunându-i speriată: ”Dar apendicele este în partea dreaptă, domnu’ doctor!”. “A, da ? Cred că am uitat acest lucru. Sau nu am învăţat şi am copiat la examenul cu acest subiect. Doar le plăteam pe toate”, răspunse tânărul medic cu dezinvoltură, ca şi cum ar fi normal.
Profesoara se gândi că şi colegele sale din cancelarie spuseseră lucruri asemănătoare, referindu-se la foştii elevi, de la licee industriale, care fiind elevi nu învăţau deloc, făceau numai năzdrăvănii la şcoală, îşi băteau joc de orice şi de oricine, dar care absolviseră facultatea de medicina şi chiar profesau în domeniu, ca medici.
Se gândi la tânărul care a stat în troleibuz pe locul vecin şi timp de o oră cât a durat călătoria, a încercat să înveţe câteva rânduri dintr-un curs de Medicină. Le repeta şi le tot repeta, fără a le putea reţine.
Nişte surori urcară din staţia apropiată unui spital şi fremătau neliniştite.
– Aţi văzut ce au făcut medicii noi, veniţi în spital. Au stricat toată aparatura scumpă, cumpărată recent. Nu mai funcţionează nimic.
– Dar să vă spun eu, unde i-a băgat sonda, doctoriţă de salon, proaspăt venită în spital, unui pacient bătrân. Trebuia în altă parte introdusă. Şi şopti ceva la ureche colegelor, care izbucniră în râs nebun. Săracul om a început să ţipe ca din gură de şarpe: “Nu în gură, nu în gură ! ” şi toate femeile au continuat să râdă cu poftă.
Alex îi povesti profesoarei că este mulţumit că a fost racolat într-un program cu corporatiştii, va lucra cu ei şi va fi plătit.
– Muncesc în blocul turn cu pereţii de sticlă. Îmi pare rău că împlinesc curând optsprezece ani şi nu mai corespund cerinţelor programului.
Mama lui Alex vorbi cu prietenii săi, să îl ia şi pe el la petrecerile pe care le făceau frecvent. Tânărul merse, dar nu a rămas prea mult timp. Atmosfera era de aceeaşi natură ca cea pe care o făceau la colegiu.
Lunile următoare, profesoara află de la Alex că tatăl său a găsit un job bine plătit în Marea Britanie şi că este plecat în această ţară.
– Vorbeşti des cu el ? îl întrebă profesoara, ştiind că între tată şi fiu era o legătură puternică. Alex îl idolatriza pe tatăl său. Îl iubea pentru că-l ajuta întotdeauna, îl învăţa şi îi era totdeauna alături. Chiar atunci când a avut accidentul cu colega sa obeză şi tuciurie, căreia adolescentul i-a refuzat avansurile lipsite de pudoare. Adolescenta s-a răzbunat şi l-a lovit cu furie în testicule. Alex a mers cu tatăl său la medic şi a fost operat urgent. Dar a rămas pe viaţă infirm, cu această problemă. Fire sensibilă, Alex căzu imediat în depresie. Cel care l-a ajutat a fost tatăl său. L-a luat cu el, când s-a înnoptat şi l-a dus în cartier, pe bulevard, în colţul unei străzi, unde prostituatele îşi aşteptau clienţii. Alex văzu cu surprindere, că tinerele sale profesoare de limbi străine, se aflau şi ele acolo. “Ce paradox ! Femeile chiar sunt experte în limbi şi eu n-am ştiut !“, gândi tânărul. Probabil trebuie şi ele să-şi plătească posturile, ca tot omul tâmpit, din ziua de azi. Tatăl lui Alex alesese chiar pe una dintre acestea. Adolescentul refuză, fără să-i spună motivul şi selectă o subţirică, mai tânără. Tatăl băiatului făcu comanda şi îl lăsă pe mâna femeii. După ce a terminat îi spuse :
– Vezi că se poate şi fără. În ziua de astăzi , datorită practicilor actuale, mulţi tineri sunt în situaţia ta, nefuncţionali, deci nu trebuie să fii complexat de situaţie. O profesoară de la un colegiu de elită mi-a povestit că toate elevele sale, lovesc mereu băieţii cu obiecte metalice în locurile sensibile, încât a ajuns să pună problema în Consiliul Profesoral, plângându-se că, dacă nu se iau măsuri urgent, în curând vor rămâne fără urmaşi în comunitate.
Chiar fiul directorului editurii la care am lucrat eu zilele trecute, elev în clasa a şasea, la unul dintre cele mai apreciate colegii din capitală, a fost lovit de colegii săi de clasă, în timpul jocului, exact în aceeaşi zonă în care te-a vătămat pe tine fata tuciurie, imensă. A făcut operaţie, dar nu s-a rezolvat problema. Este în aceeaşi situaţie ca tine.
În concluzie, nu trebuie să fii deprimat cu deficienţa ta. Nu e vizibilă.
– Cu tine sunt totdeauna fericit, tată, exclamă Alex. Am cel mai minunat tată din lume !
-Vorbim pe Internet, doamna. Este într-un loc cu englezoaice, care beau mai mult ca bărbaţii beţivi de la noi. Tata nu conteneşte să se tot mire de ele. Numai asta îmi povesteşte. Lucreză pentru ele. Câştigă foarte bine. Dar este uimit că nişte femei pot bea atât de mult alcool. Voi merge şi eu acolo după absolvire, după ce-mi dau bacalaureatul.
Câteva luni discutară pe Internet şi, deodată, pauză. Familiei nu le-au mai sosit nici banii trimişi regulat de bărbat.
Mama lui Alex s-a speriat cel mai tare. Nu mai aveau bani din ce să mai trăiască, din ce să-şi crească băiatul, acum, când aveau mai multă nevoie ca oricând, Alex fiind în ultimul an de liceu. Femeia se duse atunci la biserică, unde mergea frecvent, pentru a-l întâlni pe bărbatul care-i trimisese soţul în Marea Britanie. Alex îi zicea unchiul.
– Spune-mi, te rog, unde este şi merg după el, spuse disperată femeia.
Ajunsă acasă, mama lui Alex se pregăti de drum lung.
– Mă duc după taică-tu. Tu stai cuminte, învaţă la şcoală. Mă întorc curând cu el şi cu banii.
A fost ultima dată când Alex a mai văzut-o. Nu a mai aflat nimic de ea din acea zi şi nici de la tatăl său nu mai primi niciun semn de viaţă.
Trecură câteva luni. Banii ce îi avea, lăsaţi de mama sa se sfârşiseră, deşi tânărul făcuse economie. Plăti utilităţile şi mâncă doar atât cât să nu moară de foame. La examenul de bacalaureat nu se prezentă. A încercat să îşi găsească un loc de muncă pentru că se pricepea la computere şi telefoane mobile. Dar singurii lui clienţi erau cunoscuţii săi, cărora le repara calculatoarele, fără a-i da vreun leu.
Oferta în programul în care primise bani lucrând cu corporatiştii, nu mai era valabilă deoarece împlinise optsprezece ani.
Era ajunul Crăciunului. Tânărul era lihnit de foame şi nimeni nu-l ajuta.
Alex se gândi că o soluţie ar fi omul, căruia el îi zicea unchi şi în care părinţii săi aveau încredere foarte mare :
– Nene, unde sunt părinţii mei ? Unde este mama ? Unde este tata ? Ce s-a întâmplat cu ei ? Dumneata, ştii cu siguranţă, unde i-ai trimis .
– De unde să ştiu eu, băiete ? Taică-tu, aşa frumos cum era şi-o fi găsit vreo femeie în Anglia şi acum face alţi copii, aşa ca tine. Iar maică-ta o fi şi ea cu vreun bărbat… Ce crezi tu, că eşti numai tu pe lume ?
– Nu se poate ! Mama mea nu era aşa. Mă iubea mult. Şi tata la fel. Nu m-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Cred că au păţit ceva rău şi nu pot comunica cu mine. Eu nu am bani să merg acolo, să aflu ce s-a întâmplat cu ei. Te rog, nene, tu poţi afla ! Ajută-mă ! spuse cu durere în glas Alex.
– Vezi pachetele astea uriaşe ? spuse bărbatul arătându-i adolescentului un munte de cutii. Ajută-mă să le încarc în camion. Dacă vrei să mănânci, lucrează ! Nu ai altă soluţie !
Alex privi speriat marfa şi deşi structura lui firavă nu era deloc potrivită pentru a fi hamal, încărcă cu greutate toată marfa. La sfârşitul activităţii,omul îi aduse o caserolă cu tocană de cartofi sleită.
– Mănâncă şi tu ceva. Probabil că eşti flămând. Cu apartamentul, ce vrei să faci? Dă-mi mie cheia lui. Începând de astăzi, mă voi ocupa eu de el.
Alex îi întinse cheile apartamentului.
– Dar eu unde voi locui, unde voi trăi de acum înainte ?
– Nicio problemă ! Vino cu mine ! exclamă bărbatul şi-l duse pe tânăr în podul depozitului de marfă.
– Rămâi aici, spuse bărbatul arătându-i un pat vechi cu arcuri. Odihneşte-te bine ! Mâine te aşteaptă muncă grea ! Şi închise uşa după el. Apoi o ferecă cu cheia.
Tânărul se sperie. Apoi Alex înţelese că Berevoieşti-ul despre care citise el recent pe Internet, nu este un caz izolat, dimpotrivă…
Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă, mai înfioarătoare decât povestirea scrisă, literară.
0 Comments:
Post a Comment
Subscribe to Post Comments [Atom]
<< Home