"22. "LA HANDICAPAȚI" SAU "ȘCOALA ÎNCHISOAREA DE FEMEI"

Handicapaţi   din ciclul “Vivant professores !” Profesoara intră pe uşa liceului şi un bărbat surâzător o salută imediat.   – Bună ziua, doamna profesoară, spuse omul.   – Aţi venit cu băiatul să îl înscrieţi aici, la şcoală ? întrebă femeia cunoscând situaţia fiului bărbatului.   – Nu, răspunse acesta. Sunt acum profesor de liceu. La handicapaţi !   Profesoara îşi aminti cum cunoscuse pe fiul domnului Dili, băiat frumos, înalt, cu ochi albaştri, dar cu probleme grave. Scria şi socotea cu dificultate, saliva din abundenţă şi din când în când sărea în timpul orei, în picioare, ca o minge. Când mergea la toaletă, nu putea să se încheie la pantaloni şi ieşea pe coridoarele liceului, cu pantalonii căzuţi până la genunchi. În liceu se crea imediat rumoare. Şmecherii din anii mai mari îşi băteau joc de el, încât ţi se făcea milă de bietul băiat. Situaţia era mai dură, atunci când nu era niciun cadru didactic de faţă, pentru că atunci elevii îl învăţau şi îl puneau pe Flaviu să facă cele mai năstruşnice şi ieşite din comun lucruri, în special de natură sexuală – să execute diverse mişcări comice cu organele sau să se radă în anumite zone. Băiatul executa automat comenzile colegilor săi, fără să înţeleagă , fără să conştientizeze ceea ce făcea. Adolescenţii îl învăţaseră să se apropie de colege şi să le pună mâna pe sâni. Fetele erau la fel de rele ca băieţii. Mergeau să-l reclame pe Flaviu, deşi ştiau că adolescentul nu era conştient de acţiunile sale şi că elevii din liceu îl învăţaseră să se comporte astfel. Atunci, psiholoaga liceului suna părinţii acestuia şi le spunea răstit:   – Trebuie să intensificaţi tratamentul aplicat fiului dumneavoastră !   Băiatul primea multe injecţii şi pastile, încât ajungea în stare de inconştienţă. Zăcea astfel câte o lună, chiar două. Apoi revenea la liceu, cu starea înrăutăţită.   – Eu nu ştiu de ce insistaţi să vină Flaviu aici, în colegiul nostru, spuse domnului Dili, într-o zi, directoarea unităţii de învăţământ.   -Vreau să facă şi el acest colegiu, ca toţi elevii normali, apoi să-l înscriu la fel ca toţi absolvenţii de liceu cunoscuţi, la o facultate, să facă “Dreptul”, să devină judecător sau procuror, explică bărbatul.   Spusele domnului Dilu le păreau tuturor interlocutorilor a fi o utopie.   – Băiatul moşteneşte pe taică său, spuse o dată, una dintre profesoare. Are aceeaşi deficienţă, dar aceasta se manifestă diferit, datorită vârstei. Mie mi se pare că i-a făcut taică-său ceva sexual când era mic şi acest fapt l-a şocat. Probabil din cauza aceasta a înnebunit de frică.   – Să vorbim atunci cu soţia sa. Pare a fi mai sănătoasă decât bărbatul său, spuse altă profesoară.   Domnul Dili nu a lucrat niciodată, în viaţa sa, până la patruzeci şi cinci de ani. Stătea acasă, fiind plătit ca însoţitor al fiului său. Să nu se plictisească, a găsit ca soluţie studenţia. Ideea s-a datorat vecinului său, profesor la Construcţii, disperat că rămâne fără studenţi:   – Nu vă înscrieţi la noi, la facultate, domnule Dili ? Avem o mulţime de locuri libere şi candidaţi nu prea sunt. Am înscris toate persoanele pe care le cunosc, de toate vârstele, din toate zonele ţării. Pentru modulul psihopedagogic o avem pe fosta croitoreasă de la vechiul atelier din colţul străzii, devenită acum profesor universitar şi directoarea departamentului, doamna Poama şi pe doamna Tîmpolis, fosta femeie de serviciu de la blocul nostru, cam leneşă de fel, acum în epocă, devenită conferenţiar de succes, dar care nu studiază nimic. Femeile roagă pe toţi cunoscuţii : “Veniţi să vă dăm diplomioare !”.   – Dar a trecut mult timp, de când nu am trecut pe la şcoală. Nu ştiu dacă pot învăţa ceva, spuse domnul Dili, conştient de limitele sale.   – Nu este nicio problemă în ziua de azi. Nici nu trebuie să învăţaţi. Trebuie doar să vă depuneţi actele şi să daţi din când în când pe la facultate în sesiune, la examene. Vă mai distraţi şi dumneavoastră un pic, socializaţi. Anul trecut a finalizat la noi un om, care nu ştia nici tabla înmulţirii. I s-a dus vestea prin Universitate şi toţi studenţii de la noi ştiau acest lucru. Pentru că era conştiincios şi venea la orele de curs şi seminar mai mult decât ceilalţi colegi a absolvit fără probleme.   Domnul Dili nu a regretat deloc alegerea făcută. Într-adevăr se distra de minune ca student şi avea nenumărate gratuităţi oferite de stat.   – Uite, ce bine este să fii student ! Şi ce grozavi se dădeau unii, pe vremuri, că au facultate ! Este cel mai uşor şi distractiv lucru posibil !   Domnul Dili, mergând cu conştiinciozitate la ore, primi şi bursă, alături de celelalte facilităţi acordate studenţilor – la mijoacele de transport în comun: tramvai, troleibuz, tren, metrou. Iar studentele din an erau încântate de colegul lor mai bătrâior, dar care arăta destul de bine şi în plus le dădea şi atenţie. Era bărbatul care nu le refuza niciodată avansurile, colegii lor tineri fiind de obicei, interesaţi de alte lucruri.   Domnul Dili nu a realizat cum au trecut cei cinci ani de facultate şi nici cum a obţinut licenţa, dar se gândi că a fost distractiv şi îi părea rău că nu mai este student. A cheltuit ceva bani pentru promovarea examenelor, din ajutorul ce-l primea ca însoţitor al fiului său şi din bursa obţinută la facultate, dar efortul financiar a meritat din plin.   Nu putea fi mai prejos decât soţia sa, care urmase şi dumneai o facultate, aşa cum este obiceiul în ziua de astăzi, dar la o privată, la renumita „Debilu Mind&Spirit” University. Alesese specializarea „Drept”. Imediat după licenţă, cu renumita facultate, a fost imediat angajată ca jurist într-o instituţie. Domnul Dili rămase însă tot fără serviciu, aşa cum era obişnuit şi aşa cum făcuse toată viaţa, până aproape de cincizeci de ani, vârsta sa. Nu ştia să facă nimic în domeniul în care poseda diploma, iar la altele nu se pricepea nici atât.   Situaţia lui Flaviu se înrăutăţise între timp şi părinţii hotărâseră în sfârşit, că mai bine pentru copilul lor era să-l dea totuşi la un liceu special pentru copiii cu deficienţe mintale, pentru a avea şi asistenţă psihologică avizată şi să nu mai fie bătaia de joc a colegilor săi.   În poarta liceului, domnul Dili se întâlni cu una dintre fostele profesoare ale fiului său şi o întrebă voios, aşa cum era întotdeauna, dacă cunoaşte unde este situat un astfel de liceu.   – Veţi avea rezultatele dorite cu Flaviu. Un fost coleg de la perfecţionarea la care am participat recent avea fiica cu sindrom Down şi se ocupa foarte bine, chiar el singur, de fată. Pentru aceasta, omul a urmat Facultatea de Psihologie, iar directoarea liceului unde studia adolescenta i-a plăcut atât de mult de bărbat, încât l-a luat ca profesor în şcoală. Soţia l-a părăsit datorită deficienţelor fetei.   Domnului Dili îi încolţi imediat ideea de a proceda la fel. Ştia că este un bărbat frumos, atrăgător. Chiar dacă avea un comportament sexual ieşit din comun, plăcea multor femei. Şi norocul îi surâse imediat. Ajunse curând la Liceul Special pentru elevii cu deficienţe mintale. Directoarea, o blondă grăsuţă, îl întâmpină cu faţa surâzătoare. Fusese şi ea, pe vremuri eleva acestui liceu şi studiase la clasa de bucătari, patiseri. După absolvire, a fost angajată ca ajutor de bucătar la o cantină. Destinul i-a surâs odată cu invitaţia făcută de vecina sa de bloc, fostă bucătăreasă, ajunsă cadru didactic universitar la o privată.   – Toată lumea face acum facultatea. De ce nu vă înscrieţi şi dumneavoastră ? Aşa este moda acum. Sunt locuri câtă frunză şi iarbă, îi spuse profesoara într-o zi. Viitorul vi se poate schimba într-o clipă. Numai cine nu vrea, nu merge în ziua de astăzi la universitate.   – Dar, ştiţi, eu am urmat Liceul special pentru copiii cu deficienţe, răspunse femeia mirată de propunerea vecinei sale.   – Aceasta nu este nicio problemă, în ziua de astăzi. Este chiar un avantaj, acum. Şi eu am făcut acelaşi liceu şi sunt profesor universitar. Foştii mei colegi au ajuns universitari chiar la stat, medici, judecători, procurori, dar totuşi parcă cei mai mulţi sunt în învăţământ.   Doamna Ciorbă se gândi ce facultate să îşi aleagă şi selectă profilul economic, care părea a fi mai apropiat de munca pe care o avusese până la data respectivă, şi anume, lucrul la bucătărie. Constată cu surprindere, că facultatea urmată nu a fost inutilă. Cu licenţa deţinută, dar în special cu bacalaureatul obţinut la liceul special cu deficienţe, femeia a fost recomandată, racolată şi titularizată imediat cu succes la o unitate de învăţământ, cu acelaşi specific cu cel studiat de aceasta. Gradele didactice şi numirea ca director au reprezentat un efort minim pentru doamna Ciorbă, constând într-un împrumut la bancă. Directoarea sa adjunctă în instituţia de învăţământ era tot persoană cu handicap, fiind chiar soţia preşedintelui uneia dintre Asociaţiile Naţionale ale persoanelor cu un anumit tip de deficienţă.   -Ce bărbat frumos ! Cine este ? o întrebară repede, câteva colege profesoare, pe doamna Ciobă, după plecarea domnului Dilu.   – Un tătic. Vrea să-şi aducă băiatul la noi, la liceu, răspunse femeia.   – Mai bine l-ai aduce pe taică-său coleg cu noi, spuse o femeie mai şugubeaţă. Să ne mai distrăm şi noi, că ne plictisim stând degeaba tot timpul. Că bărbaţii noştri, din liceu sunt cam molâi de fel şi pipăie numai elevele. Profesorii erau oameni cu deficienţe mintale şi desigur urmaseră şcoli de profil, la fel ca şi colegele lor, profesoarele din liceu.   – Ne-am organizat acum conform legii lui Gropăciune – absolventul de şcoală complementară la care mergeau cei care aveau intelect scăzut şi învăţau o meserie şi ne-am făcut o grupare tip Berevoieşti, aşa cum prevede legea. Noi, Consiliul de Administraţie al liceului nu vom accepta de acum încolo, decât oameni ca noi, cu deficienţe mentale, în liceu. Domnul Dili ar fi potrivit pentru noi, concluzionară femeile.   La următoare întâlnire, doamna Ciorbă făcu bărbatului o propunere tentantă, de nerefuzat.   – Nu doriţi, domnule Dili, să veniţi ca profesor la noi ? Am auzit că aţi absolvit recent Construcţiile. Avem catedre libere exact de acest profil.   – Dar, ce trebuie să fac ? se sperie bărbatul, gândind că este dificil să fie profesor. Ca inginer constructor, nici nu a încercat vreodată să profeseze, pentru că ştia că nu ar fi putut niciodată proiecta vreo construcţie, oricât de simplă ar fi fost. Nu ar fi reuşit nici măcar să conducă o echipă de muncitori în execuţia unei construcţii obişnuite pentru că, din punct de vedere tehnic era complet necunoscător.   – Veniţi de mâine, cu actele dumneavoastră la secretariat şi pentru că acum începe noul an şcolar, deveniţi profesor la noi.   Bărbatul se prezentă a doua zi, cu uimire, la liceu. Şi nu mică i-a fost mirarea, când a văzut, ce simplu este pentru el, totul.   Elevii de la liceul special cu deficienţe nu mai erau însă, ca în epoca socialistă, cei cu deficienţe, aşa cum erau angajaţii şi în special angajatele unităţii de învăţământ, foste eleve ale liceului. Acum, majoritatea erau elevi foarte săraci, cu situaţii materiale precare, care nu aveau ce mânca acasă şi o masă caldă pe zi, alături de câţiva bani ca bursă reprezentau pentru ei singura formă de supravieţuire posibilă.   – Am dat şpagă mare domnu’ profesor, să obţinem certificatul de handicapat, spuseră câţiva băieţi domnului Dili. Ne-a costat mult. Orice se vinde şi se cumpără în ziua de astăzi. Cine are bani, are tot ce vrea, explicară adolescenţii domnului Dili, când acesta i-a întrebat mirat de ce se află în acest liceu, pentru că par complet sănătoşi.   – Aşa şi suntem. De fapt, eram. Pentru că, trebuie să urmăm tratamentele medicale impuse pentu deficienţele inventate de noi şi după numeroase spitalizări, cu injecţii şi pastile, mulţi am făcut comoţie cerebrală şi nu mai ştim acum, dacă mai suntem normali. Unii dintre noi au dat şi ortul popii. Ne ducem unul câte unul… Măcar avem din ce trăi, ce pune în gură în ziua de azi, când totul se plăteşte atât de mult. Nu-ţi dă nimeni ceva degeaba. Până şi să fii handicapat costă.   Domnul Dili se gândi atunci la oamenii care pe vremuri, loveau în cap, rupeau câte o mână sau un picior propriilor copii sau celor pe care îi furau de la părinţii lor, pentru a-i trimite la cerşit. Acum, multe persoane au primit copii în îngrijire, cărora le pot face acelaşi lucru, iar avantaje de care beneficiază sunt multiple pentru că primesc banii pe copil pentru handicap, dar şi banii ca persoană însoţitoare a acestuia, alături de alocaţia pentru copii şi bursa socială ca elev.   În zilele următoare, domnul Dili , observă că viaţa lui este minunată. Puţinii copii cu handicap din liceu nu prea veneau la şcoală, pentru că erau aproape tot timpul bolnavi iar cei sănătoşi, care formau majoritatea, aveau probleme mai grave. Nu aveau bani nici de transport. Mulţi erau din Centre de plasament sau daţi la persoane în îngrijire, care nu erau preocupate a-i trimite la şcoală. Mai veneau doar când era ora mesei, să primească porţia de pui cu pilaf şi sandvişul cu parizer, pe care mulţi îl duceau părintelui care îi avea în întreţinere.   – Mama nu primeşte mâncare de la “Cantina săracilor”, deşi nu are serviciu. Sunt cerute atâtea condiţii, încât este greu să le îndeplineşti, spuse o adolescentă blondă domnului Dilu. Acesta ştia că mama fetei lucrase ca prostituată, la o bodegă de cartier, care se desfiinţase de curând, pentru că patronul a ajuns la închisoare. Adolescenta şi mama sa îngrijeau şi locuiau la un pensionar de optzeci de ani, fost inginer, cu fiul pensionar, fost pilot de aviaţie. De mâncare însă nu le dădea.   – A zis tanti Nuţa că vrea, ca mama mea să-i facă cunoştinţă cu fiul moşului, pilotul. În schimb, va aranja ea, să-mi dea bătrânul mie ca moştenire, apartamentul său, că fiul lui, tot nu are copii, spunea eleva.   Nuţa era mama patronului aflat la puşcărie şi era cea care se ocupa de prostituatele din localul care fusese închis. Se gândi că fostul pilot ar putea deveni pentru ea, o sursă de venit. Apartamentul bătrânului şi-l dorea în realitate, tot pentru ea. Ea le minţea astfel, pe cele două femei, deoarece dorea ca mama fetei, să o cupleze cu fiul bătrânului.   Fostul inginer însă nici nu visa, câte calcule îşi făceau alţii cu locuinţa sa, pe care nu se gândise niciodată să o înstrăineze şi să o dea altcuiva decât fiului său iubit.   Zilele treceau, şi domnul Dili era încântat de serviciul său, primul din viaţa sa, la o vârstă atât de înaintată. Ore nu avea de făcut pentru că avea numai la elevii din clasele terminale şi aceştia nu treceau deloc pe la liceu. Nu dorea însă să se facă de râs cu Flaviu, să fugă cu pantalonii în vine pe coridoarele liceului, pentru că nu existau printre ceilalţi copii unii să facă ceva asemănător şi nu îl aducea la şcoală. Dacă vreun profesor sau vreo profesoară întreba de el, Dili răspundea   – Astăzi s-a simţit rău băiatul şi nu l-am adus la liceu.   Existau şi profesori în liceu, care totuşi îşi făceau orele din greu, cei care obţinuseră note foarte mari la Concursul de titularizare, dar care nu erau din gruparea tip Berevoieşti a instituţiei de învăţământ. Toţi pedagogii, mai ales pedagoagele stăteau la uşile clasei lor, păzindu-i. Profesorii stabili ai liceului şi foşti elevi ai acestuia, intrau tot timpul la orele nedoriţilor, să îi urmărească ce fac, pentru că le era complet necunoscută o activitate didactică obişnuită, desfăşurată conform normelor didacticii, aplicată corespunzător elevilor cu deficienţe şi nu aveau nici intelectul dezvoltat, pentru a înţelege ceva din aceasta. Ei credeau că a fi cadru didactic înseamnă să fii rău, să urli la elevi.   Profesorii noi observaseră, că elevii înţelegeau şi învăţau mult mai multe şi mult mai uşor, decât cadrele didactice titulare ale liceului.   Starea lui Flaviu se înrăutăţea datorită faptului, că nu mai socializa deloc. “Merită însă sacrificiul ca să fiu eu profesor”, gândea domnul Dili. „Cu banii câştigaţi, îi voi putea plăti facultatea şi postul de judecător sau procuror. Astfel sunt şi eu un om realizat, un om fericit”.   Directoarea îi dăduse chiar încă o normă, adică încă un rând de ore în care nu făcea nimic, dar primea astfel bani de două ori mai mulţi, împreună cu sporul de predare în şcolile speciale. Totuşi domnul Dili nu stătea degeaba, desfăşura activităţi din plin cu femeile liceului. Profesoarele şi pedagoagele erau încântate de obiceiurile şi practicile sexuale ale bărbatului. Dacă la fostul liceu, unde fusese elev fiul său, Flaviu, Dili era considerat dereglat sexual şi profesoarele spuneau că este mai bolnav ca fiul său, acum, la această instituţie de învăţământ, practicile bărbatului erau considerate magnifice, erau exact competenţele cerute şi stabilite de Consiliul de Administraţie ale grupului tip Berevoieşti din şcoală, aşa cum prevedea legea actuală.   Directoarea adjunctă aduse într-o zi, cartea publicată de soţul său, preşedinte al unei Asociaţii Naţionale pentru persoanele cu un anumit tip de deficienţe, într-o editură cu tradiţie din epoca socialistă. Femeia o prezentă mândră profesoarelor şi, în special, domnului Dili.   – Felicitări ! O voi citi cu plăcere, spuse bărbatul mimând interes, dar în realitate, zicându-şi în gând : „Nu am citit în viaţa mea o carte. Nu m-am prostit la bătrâneţe, să o fac acum. Frunzărind-o, îi sări însă un paragraf în ochi, scris parcă pe placul său. Era un fragment în care autorul, fiind nevăzător, povestea din amintirile sale ca director al unui post de radio, despre modul în care îşi bătea joc de tinerele candidate, solicitând numai absolvente de Filologie ale Universităţii Bucureşti, pe care le punea să-i facă sex oral, ca probă obligatorie pentru angajare.   Domnul Dili renunţă rapid la lectură, pentru că peste zece minute începea Consiliul Profesoral şi trebuia obligatoriu să participe.   – Cea achiziţie grozavă am făcut în liceu ! Ce bună este legea educaţiei dată de Gropăciune, că putem noi, Consiliul de Administraţie tip Berevoieşti, să ne alegem singuri profesorii, consideraţi de noi competenţi, după modul nostru de gândire. Vom asigura prosperitatea şi dezvoltarea generaţiilor de tineri, încât vom aduce educaţia pe culmile cele mai înalte, cu aşa competenţe minunate, ca ale noastre.   În cadrul Consiliului de Administraţie, una dintre profesoare propuse:   – Trebuie să-l titularizăm pe domnul Dili. Depăşeşte prin competenţele sale dorinţele noastre. Cu articolul „Şpaga pe faţă cu acordul mafiei tip Berevoieşti” din legea lui Gropăciune, directoarea noastră, doamna Ciorbă poate cumpăra subiectele şi să-l facă titular pe scumpul nostru Dili – dacă el face un împrumut la bancă să-şi plătească postul, aşa cum facem în ziua de astăzi toţi cei care nu am merita în mod normal postul deţinut, dar ajungem să-l deţinem, după ce-l cumpărăm cu bani.   Ne-am chinuit să o titularizăm pe doamna Pleava, după ce am ajutat-o să ia licenţa în matematică, la Universitatea „Băile Tufă de Veneţia”, chiar dacă colega noastră preaiubită îşi cumpăra anual notele şi săraca mai mult de cinci nu obţinea la niciun Concurs de Titularizare, pentru că nici să copieze de un şapte, nu era în stare. A reuşit însă să facă rost acum, de o adeverinţă falsă din alt judeţ, în care scrie că ar fi dat acolo Concursul de titularizare şi ar fi obţinut nota şapte. Astfel am putut să o titularizâm cu magnificul articol „Şpaga pe faţă cu acordul mafiei tip Berevoieşti”, conform legii lui Gropăciune, extraordinarul nostru specialist în legi, absolvent de şcoala complementară, la care mergeau elevii cu intelect redus, pentru a învăţa o meserie – el nefiind capabil nici măcar de aşa ceva. A preluat modelul suedez – unde este corectitudine şi respect, unde numai oamenii inteligenţi urmează o facultate, pentru că nu există locuri la universităţi câtă frunză şi iarbă, astfel încât orice idiot să obţină licenţa – şi a aplicat-o aici, în lumea a patra, unde corupţia este astronomică. Gropăciune a procedat exact ca prostul din poveste, pe care tatăl său l-a învăţat să tragă vaca de funie prin sat şi acesta, primind o bucată de carne de vacă, a târât-o prin praf, pe uliţa satului.   ………………………………………………………………………………………………………Profesoara rămase surprinsă când văzu pe domnul Dili intrând în sala de concurs. Ştia că omul nu putea să înveţe nimic, că la Construcţii lua examenele numai prin simpla prezenţă, plătind să copieze. Îşi aduse aminte atunci de elevul său, de la Şcoala de meserii, care se lăuda că se duce la examenele de la Universitate, în locul vărului său, student, dar care în timpul anului lucra în străinătate. Copilul din clasa a noua, care obţinuse nota doi la examenul de capacitate, lua la facultate numai note de zece, copiind la examene, în locul vărului său.   Se gândi că ea învăţa şi scria cu propria minte la concursuri şi lua totdeauna note peste nouă. Peste câteva zile, s-au afişat rezultatele.   Profesoara citi lista cu notele. Obţinuse nota aproape zece.   Citi cu surprindere, că domnul Dili primise nota şapte, exact cât i-ar fi trebuit pentru titularizare cu articolul. A ştiut că doamna Ciorbă, directoarea liceului special procedase conform legii lui Gropăciune şi cumpărase subiectele de la doamna inspectoare Tâmpi, fostă elevă a aceleiaşi instituţii şcolare, dar în perioada în care veneau ca elevi în acest liceu, numai adolescenţii cu deficienţe mintale grave. Femeia avea deficienţe cauzate de obezitate şi pentru că înţelegea complet greşit totul, deci şi legile educaţiei, era ideală pe postul de inspectoare în lumea a patra. După ce a obţinut o licenţă în Geografie de la “Universitatea Cretină” SRL, fără să frecventeze măcar cursurile facultăţii şi cunoscându-se faptul că femeia deţinea competenţele cerute de a înţelege pe dos orice i-ar fi spus cineva, a fost racolată ca inspector şcolar, cu misiunea de a vinde posturi profesorilor, la fel cum vindea şi mama sa pătrunjel şi mărar în piaţă, pe vremuri.   Şi atunci, profesoara medită la visurile domnului Dili de a-şi vedea fiul procuror sau judecător – care păreau odinioară tuturor imposibile – şi concluzionă că acestea i se vor îndeplini cu siguranţă. Mai ales că între timp, Flaviu ajunsese deja student la Drept la Universitatea particulară „Bodganprostu” SRL University, unde examenele le lua fără probleme şi de la care avea pe deplin aranjată calea spre funcţie.   Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă, mai înfioarătoare decât povestirea scrisă, literară.