1. ALEPH NEWS ȘI FABULĂ MĂGĂRUȘUL BARONEL

FABULĂ "MĂGĂRUȘUL BARONEL" de CORNELIA PĂUN HEINZEL Într-un colegiu pentru rumegătoarele elite Într-o zi, a ajuns înfoiat Un măgăruș grăsuț, plin de ifose, Cu mantie, in veșminte de epocă-mbrăcat. Cu ceilalți măgăruși elevi el nu vorbea Și toată turma mult îl respecta Doar titlul avut la toți valora Și pentru că de la stat el bani și avere primea. Păduri și castele el primise Spunând că în alte secole avuse Un strămoș măgar, baron, Care urma s-ocupe chiar un tron. Măgărușul cu nasul ridicat în sus Credea c-odată baron ajuns Nu se coboară cu colegii să vorbească, Pe profesoare nu se sfia să le jignească. Considera că e umilitor Să converseze cu șeptelul truditor. Și nici măcar privirea nu și-o îndrepta Spre unul ce dorea să-l întrebe ceva. Dar într-o zi a dispărut măgarul baronel, Și nu s-a mai auzit de el în șeptel. Doar într-un târziu s-a aflat că măgarul său tată, O măgăriță mai tânără luă de nevastă Care alt nou măgăruș i-a fătat, De baronel și mama sa s-a lepădat. Iar astăzi, elevul măgăruș baronel Învață la o școală de cartier. MORALA Să știi atunci cănd te crezi măgar încoronat, Că soarta ți se poate-oricând schimba, S-ajungi rapid de unde ai plecat, Și tot viață de măgar vei avea.

50. CĂLĂTORIE PRIN BUCUREȘTI

: "Călătorie prin București" - fragment din "Dacă m-aș mai naște..." Submitted by Cornelia Păun on 04/06/2015 - 02:08. Călătorie prin București – fragment din  “Dacă m-aș mai naște“                                                                     Dr. Cornelia Păun               Santos a coborât  grăbit, cu liftul. Dumnezeu îi indeplinise  dorința. Dar oare ce-și dorea, era ceea ce-a sperat ? Aceasta era însă o taină, pe care-o va afla, în scurt timp.        În fața lui, o fetiță blonduță, mică de înălțime, pășea încet. Din tufele cu vegetație abundentă, năvăliră cu picioarele în sus, vreo zece-unsprezece câini cât vițeii, lătrând furioși. O acoperiră cu labele complet. Santos privi neputincios. Un bărbat apăru instantaneu și se răsti la câini. Ciudat, câinii ascultară și dispărură ca prin farmec, așa cum au și apărut. Din față, apăru însă vecinul, cu pitbullul dezlegat. Atunci Santos se sperie mai tare. Privise la știri, cum directorul unei instituții, a fost ucis de pitbullul din vila vecină, care a sărit gardul în curtea casei sale. Cu inima cât un purece, trecu sfios pe lângă el.     Pe bulevard , ca de obicei, cerșetorul din intersecție se scărpina  în barbă și în păr, din când în când, omorând nervos câte un păduche, între unghiile sale lungi și murdare. Apoi, își introducea capul în câte vreun  jeep oprit în intersecție. Indiferent dacă șoferul îi oferea sau nu ceva, de primit mai mult ca sigur că primea ceva. Își dota astfel și cu vietăți, spațiul luxos al autoturismului.      Santos ajunse în fața stației de mașină. Autobuzul sosi imediat, încărcat ca de obicei, cu pensionari. Majoritatea, având alături cărucioare uriașe. Ca de obicei, mulți se plimbau de la orele cinci-șase ale dimineții.  Acasă se plictiseau… În mașină au însă căldură iarna și aer condiționat  vara. Și mai pot și socializa. Adică să se certe cu tinerii și copiii… Și chiar să-și verse nervii…Pot chiar să le mai tragă câte una la oase…sau chiar la organele interne… Și dacă transportul e gratuit, de ce să nu profite …      Santos încercă să urce cu mai mulți puștani, cu ghiozdane în spate. - Nu , voi nu urcati ! zbieră la ei, o bătrână furioasă.              - Dar noi… noi, mergem la școală ! Ce ne facem  ? spuseră copiii în cor, disperați, bâlbâindu-se. - Voi, - țipă bătrâna, accentuând - mergeți pe jos ! - Dar nu putem ? Avem zece stații până acolo … spuseră necăjiți băiețeii. Am ajunge când se termină cursurile !         Și ușile mașinii se închiseră brusc.          După zece minute, apăru o altă mașină. O bătrână imensă coborâ, făcându-și loc cu coatele. Când ajunse în dreptul unei adolescente firave, care dorea să urce, să meargă la școală, femeia se chirci, își luă avânt și o lovi cu putere în piept, cu coatele. Fata se încovoie și schelălăi de durere. Reuși totuși să urce în mașină. Puștanii  fiind mai mici, au fost împinși. Cel mai scund căzu și de abia scăpă de sub picioarele călătorilor indiferenți, printre roțile nemiloase ale cărucioarelor pensionarilor.         Copiii au reușit abia într-a patra mașină să urce.          Pe locuri, în autobuz, bătrâne și bătrâni, pensionari, cu cărucioarele imense lângă ei. Unii mai cară și elemente de mobilier, ghivece cu arbuști de apartament și chiar animale de companie. Un tânăr palid, care de abia se ținea pe picioare, atinge fără să vrea un bătrân, așezat pe scaun. -         Ce, mă, nu te ții pe picioare ? îi urlă acesta, iritat. -         Vin de la serviciu, domnule ! Lucrez de douăsprezece ore încontinuu, la patron. Am ajuns ca sclava Isaura ! spuse cu voce firavă tânărul. Dar eu am plătit bilet ! -         Da’ ce crezi, că la bugetari e mai bine ? spuse cu necaz un bărbat între două vârste. Acolo suntem Tom din “Coliba unchiului Tom“. Face șeful nostru direct ce vrea și cu banii statului și cu angajații… -         Și ce, noi dacă avem călătoriile gratuite, nu avem dreptul ? Noi o să trăim mai mult decât voi tinerii ! N-o să prindeți voi, heeee  heee vârsta noastră ! Așa vă freacă ăștia,  de-o  să crăpați cu toții de tineri ! spuse bătrânul, cu răutate.          Lui Santos îi erau familiare aceste vorbe. Auzise aproape zilnic câte un bătrân, care spunea exact același lucru. Alături de el, un tânăr îmbrăcat în zdrențe, nespălat , se scărpina de zor. Apoi , între unghii, sfărâma ce prindea. Santos încercă să se ferească, mai ales că, pe pielea de pe mâinile tânărului  observă niște exeme ciudate.  Iar mirosul ce-l emana era groaznic…Nu prea avea însă, unde să se deplaseze. În plus , din față venea împingându-se printre oameni, o femeie sărmană, cu o plancardă, să cerșească. Santos descifră scrisul cu litere  mari : “Bolnavă de plămâni“ ! Încercă fără succes, să se ferească din nou. Un bătrân ce se îndrepta spre ușa de coborâre, trăgându-și căruțul, îl lovi cu putere, pe Santos, la oul piciorului. -         Dar babo, unde te duci așa de dimineață ? întrebară doi bărbați între două vârste, pe o bătrână care abia se ținea pe picioare.  Noi mergem la serviciu , dar matale ? Nu vezi că încurci lumea ?            Bătrâna se legănă cu greutate de pe o parte pe alta, abia deplasându-se. -         Merg și eu la piață, muică ! spuse femeia. -         La ora asta ? Dar piața nu este deschisă la șase dimineața.  Și de ce nu mergi la piața din apropierea casei , că te-ai urcat de vreo zece stații, spuseră râzând bărbații. Lasă copiii să meargă la școală, și oamenii la lucru … -         No, uite c-așa vreau eu ! spuse femeia cu năduf. Dac-avem gratuitate, de ce să nu profităm ?             Din stație, urcară trei zdrahoni tuciurii. Își rotiră hulpav privirile și fixară o fată blondă, subțirică. O înconjurară și îi cerură răstit biletul. Fata se văicări încet. Se rugă de ei. Nu avea bilet.          Bărbații o traseră cu putere jos din mașină, urlând. Santos, la fel ca mulți alți călători, știa că indivizii nu sunt controlori . Dar nimeni, ca de obicei,  nu reacționează. Fiecare își vede de treaba lui .                                          O femeie rotofeie își taxează călătoria. Aparatul nu funcționează. Încearcă din nou. -         Iar mi-a luat două călătorii ! exclamă necăjită femeia.         Santos avea abonament. Știa însă, că atunci când cumpăra câteva călătorii, se păcălea  totdeauna cu aparatul. Pentru o călătorie, consuma mai multe.         Un bătrân libidinos, cu fața roșie și neridată, se frecă fără pudoare de o adolescentă. Fata încercă să se retragă, fără succes. -         Ia uite-te la ea, nesimțita ! țipară în cor două bătrâne. Se ia de omul serios ! Fetele din ziua de azi …          Santos zâmbi când își aminti de articolul din ziar care povățuia în mod înțelept călătorii, să fie atenți la bătrânii, care de plictiseală, își găsiseră  drept  ocupație, să fure din buzunarele oamenilor istoviți de muncă sau ale puștilor neglijenți, în traseul lor de la sau spre școală.            Andrei, colegul de bancă, i-a spus că are câțiva vecini pensionari , care se trezesc la patru dimineața , își iau cărucioarele și pleacă de la capăt de linie cu autobuzul. Se mai întorc abia seara.            Santos se gândi “Săracii pensionari ! “. Pentru ei, o soluție mai bună era amenajarea unor spații în care să socializeze și să se încălzească iarna sau să se răcorească vara, că doar acestea erau motivele numeroaselor călătorii. Astfel , nu deranjau copiii să mergă la școală și nici adulții să se ducă la muncă. . “ Dar de bieții  copii  și de sărmanii angajați mi se rupe inima“ ! gândi Santos. -         Dar domn’ șofer, e vară, sunt 35 de grade, de ce ai dat drumul la căldură, răcni un călător supărat. Iarna trecută nu prea funcționau instalațiile de căldură ! Acum te-ai găsit să le dai drumul ? -         N-am ce să fac ! S-a stricat instalația ! răspunse șoferul țipând, pentru a fi auzit. -         Și noi, ce ne facem până la capăt ? spuseră în cor câțiva călători cu necaz.  Murim, în zăpușeala asta !      Căldura sufocantă îi făcu pe câțiva dintre pensionari, să renunțe la plimbările interminabile.       Din stație, urcă însă în autobuz tacticos, un maidanez uriaș. Oamenii îi făcură loc imediat, de parcă ar fi intrat o personalitate.  Câinele era însă prea flămând și obosit de vreme. La următoarea stație, urcară  în grup, câțiva muncitori de la salubritate, în uniforme portocalii, pătate și murdare însoțiți de mături, lopeți și pubele pline ochi cu gunoaie. Unii călători încercară să se ferească, să nu se murdărească… Fără succes… Știau că aceasta este ultima inovație a firmelor de salubritate. Circulă cu mijloacele de transport în comun ! Doar așa ies mult mai ieftin … și cu profit mult mai mare ….          Santos se pregătea să coboare la prima stație. S-a schimbat traseul, așa cum era obiceiul în ultimul timp. Dar din ce în ce mai rău, pe trasee mai complicate… Coboară într-o stație unde opresc mai multe mașini , dar drumul se continuă cu una singură. Pentru aceasta toți călătorii – adulți, bătrâni, copii - trebuie să traverseze în fugă, ca la o competiție sportivă, o intersecție enormă, în timp ce, în fuga lor disperată, antrenează prin forfota produsă, o haită de maidanezi, ce îi urmează, latrând cu foc.  Dacă i-ar vedea vreun regizor american și i-ar filma, ar ieși cu siguranță, o secvență  de succes dintr-o comedie. Pentru protagoniști  este însă o situație zilnică, tragică…          Santos se gândi că erau și călători pensionari, educați și civilizați, care se deplasează numai atunci când au nevoie, fără cărucioare imense sau alte bagaje enorme. Dar înțelege și persoana care, la final de călătorie, parcă uită că mai există și oameni buni, pentru că are în plus sau o vânătaie, sau o haină mânjită de la pubelele cu gunoi  transportate în tramvai, sau măcar vreun purec rătăcit, dăruit involuntar de vreun vecin de călătorie …         [[wysiwyg_imageupload:368:]]Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Când dragostea se tragă o femeie cu averea sa. Clementina avea ochelari cu dioptrii, părul negru, lung, es, strâns într-o coadă de cal, cu un nas mare, lung şi coroiat, pe care trona maiestuos un neg maro-închis, umflat cât un bob de năut, alături gândea femeia fericită. Tinerii s-au îndrăgostit rapid unul de altul şi de abia aşteptau să se întâlnească, din nou, la întrunirile religioase. Într-o noapte cu lună plină, Isidor avu un vis magic, prevestitor. Se ducea, ca de obicei, la rugăciune şi se afla în lăcaşul de cult. În faţă, deodată, îi apăru un om în vârstă, cu barbă albă. Isidor se trezi şi visul său i se părea cât se poate de real. Figura bătrânului parcă îi era alături şi spusele acestuia îi reveneau permanent în minte. Atunci îi încolţi în minte bărbatului ideea căsătoriei. Era un semn ceresc. Isidor simţea în sufletul său că, singura care-l făcea mulţumit şi împăcat era credinţa. Iar el,   avea atâta dragoste de dăruit. Simţea nevoia să o împărtăşească cu cineva. La şcoală, ca bun profesor nu avea nicio mulţumire, deşi muncea foarte mult şi avea rezultate deosebite cu elevii. Acest lucru nu avea nicio valoare. Apreciaţi erau cei necinstiţi şi leneşii, care nu-şi făceau treaba, adică nici măcar la ore nu veneau. Managerii şcolii, pe aceştia îi considerau cei mai grozavi.  Şefa de catedră - o femeie grasă, cu părul alb, lins, strâns într-o coadă de cal - trebuia de mult timp să se pensioneze, dar nu avea anii de muncă, pentru că înainte de revoluţie vindea seminţe la colţ de stradă şi doar la bătrâneţe obţinuse o diplomă de licenţă, de la o privată. Colega mai tânără, fiind orfană, a crescut la un “Centru de Asistenţă Socială“ care avea aprobare şi de Universitate. Astfel, toţi angajaţii şi foştii elevi ai Centrului deveniseră licenţiaţi.                                     Isidor îşi aduse aminte de întâmplarea povestită de tânără, recent, în cancelarie, Luase un taxi să nu întârzie la ore şi spuse şoferului că se grăbeşte să ajungă la şcoală. Bărbatul privi mirat tânăra, foarte subţire, înaltă, cu părul, tuns băieţeşte, făcut ţepi, cu gel, platinat şi spuse râzând, gândind că aceasta are cu totul şi cu totul altă profesie : “Doar n-o-ţi fi chiar de  religie !“. Femeia povesti că răspunse repede, cu îngâmfare “Ba chiar de religie sunt! Ce, nu par?“.     …………………………………………………………………………………………………. Când Isidor a cerut-o de soţie pe Clementina, aceasta nu a stat pe gânduri să-i răspundă. Aştepta de mulţi ani aşa ceva, încât nu credea că o să se mai întâmple vreodată. Iubiţi a avut mulţi, de-a lungul anilor, de când era în clasa a zecea. “Dar nu a fost să fie“, explica femeia, celor care i se părea, că ar aştepta vreo clarificare în acest sens. Nunta tinerilor avu loc imediat, cu o ceremonie religioasă fastuoasă, potrivită unor tineri credincioşi ca ei. Atunci, cunoscu Clementina pe profesoare, colegele lui Isidor. Dar ce frumoase erau! Adela, blondă, subţirică, cu ochii albaştri ca marea, de vreo patruzeci de ani dar nu-i dădeai treizeci, Ilinca, care de abia terminase facultatea, cu tenul măsliniu, nici prea slabă, nici prea grasă, era mult mai atrăgătoare decât ea, Elena, filiformă, cu părul vopsit roşu, cu trăsăturile feţei ascuţite, putea concura desigur ca model, doar că nu era foarte înaltă. Atunci, în mintea Clementinei încolţiră germenii geloziei. “Doamne, Isidor e toata ziua printre frumuseţile astea! Îmi va rămâne oare fidel toată viaţa? Cum va rezista căsnicia noastră? Şi mai sunt şi elevele, din ziua de azi, dornice permanent şi la care nu mai contează cum arată bărbatul“. “Dar mă voi îngriji şi eu mai mult de mine“, continuă şirul gândurilor Clementina.  “Trebuie neapărat să scap de negul uriaş de pe nas. Mi-au spus colegele de serviciu că acum există tratamente naturiste. Îl dau cu licori de plante - de tătăneasă, de limba-mielului, de coada-calului, codiţa-şoricelului, piciorul-cocoşului, moţul-curcanului sau sânziene şi dispare fără urmă. Şi o să fiu astfel frumoasă! Trebuie să merg neapărat la cabinetul medical indicat de Mădălina. Ea  şi-a rezolvat problemele acolo. Ufff ! Dacă mi-aş fi găsit şi eu un mafiot, nu un sărăntoc ca Isidor, mi-ar fi dat bani de operaţie estetică, m-ar fi făcut vedetă de succes, apoi plătea pe unii să scrie în ziare şi reviste articole despre mine, eram în tabloide....“. Tinerii primiseră la nuntă multe cadouri, dar cel mai de neânţeles era un cadru cu trei bile metalice suspendate, ca pendulul. Isidor studie cu interes sistemul şi nu găsi nicio explicaţie. Clementina citi instrucţiunile de pe cutie şi în afară de legea lui Newton scrisă în mai multe limbi, nu a înţeles nimic. Singurul lucru pe care îl simţea Isidor la citirea mesajului erau fiori reci, căci aşa cum se repeta, părea ameninţător. “Este doar un principiu al mecanicii“ se liniştea el. Şi totuşi ceva din interiorul său îi spunea că ceva nu este în regulă. …………………………………………………………………………………………………. Bărbat grijuliu, Isidor o aştepta de multe ori pe  Clementina de la serviciu.  Peste drum de sediul instituţiei, era un restaurant de lux şi bărbatul începu plictisit să citească meniul zilei, afişat la intrarea în local: “Ciorbă de năut, coaste de porc, clătite cu ciocolată… “ În câteva minute nu mai era singur. În spatele său se formă o coadă lungă de oameni, care lecturau şi ei cu interes meniul. Isidor îi privi curios şi se îndepărtă de aceştia, mirat că deodată, atât de mulţi deveniseră preocupaţi de restaurant. “Mai bine admir statuile din parc. Mă delectez cu estetica lor. Şi nu prea multe persoane au astfel de plăceri“ gândi omul.     Dar nu rămase pentru mult timp singur. În jurul său, multă lume se strânsese să privească aceleaşi statui, de parcă atunci le văzuseră pentru prima dată în viaţă, deşi existau în acelaşi loc de mulţi ani.         “Ce se întâmplă oare, cu oamenii din ziua de azi“, se miră Isidor.  “Imită acţiuni instantaneu, după model, fără să mai judece ce fac. De aceea, cred că nu mă înşel gândind că, dacă mass-media ar dori, ar putea promova şi reuşi să lanseze ca femeie, chiar ca model, tipul Clementina“, medită deodată Isidor. “Ar putea schimba femeia cu faţă şi mandibulă de cal, bot şi buze de maimuţă cu cea cu fizionomie de capră, cu ochelari cu dioptrii, coadă de cal şi negi pe nas. Ce s-ar mai întrece vedetele atunci, să-şi facă operaţii estetice să-şi implanteze aşa ceva, înloc să meargă ca acum, pentru operaţii de strungăreaţă, care e la modă şi dinţi cât mai ieşiţi în afară! Ar putea lansa chiar silueta Auschwitz sau… chiar cea a Clementinei mele“, gândi el. Clementina îi întrerupse însă seria gândurilor, pentru că ieşi pe poarta instituţiei, radioasă. - Mergem la mall. Te rog! Vreau să-mi cumpăr nişte pantofi chic. - Desigur! răspunse Isidor elegant.  Şi se îndreptară spre clădirea imensă din apropiere. La intrare, un ţipăt de durere sfâşietor, care cutremură întreg mall-ul, îi opri din mers. Şi în faţă se derulă imaginea scărilor rulante, cu a unei familii, care dăduse drumul căruciorului în care aveau un bebeluş şi acesta făcu un salt, cu boltă, astfel încât copilaşul plonjă cu capul de marginea metalică a scării, prinzându-şi mânuţa în mecanismul rotitor. Părinţii, trecuţi de patruzeci de ani, priviră indiferenţi spectacolul, pe care-l provocaseră din neatenţie. Tatăl, insensibil, cu părul grisonat, scoase mânuţa copilaşului, umplut de sânge, din banda mişcătoare. Ar fi putut opri toată acţiunea, dacă dorea dar nici măcar nu a încercat.  - Ce părinţi neatenţi, sunt în ziua de astăzi! Nu au grijă de copii! exclamă contrariată Clementina. Şi nici prea tineri nu sunt. Să zici că nu au experienţă! Astăzi, în tramvai, am văzut cum o bătrână, la coborâre, a trecut cu căruciorul, plin cu cumpăraturi peste căruţul în care se afla un bebeluş, luându-i în graba sa şi picioruşul copilaşului, dându-l peste cap. Tânăra mamă însă nici măcar nu observă acest lucru. Visa absentă, cu capul pe fereastră. Telefonul lui Isidor sună scurt. - Veniţi mâine la biserică! Ce soţie am avut… directoare şi profesoară, se auzi o voce groasă. - Este înmormântarea nevestei lui Tudor Spoitorul, administrator la un Colegiu, spuse Isidor. - Ce bărbat grosolan şi needucat! exclamă Clementina. Oare cum i-a suportat soţia comportamentul. Şi nici prea bine nu arată cu pielea sa tuciurie  şi tonajul pe care-l are… că trebuie să aibe scaun special în autoturism.  Păcat de ea! Femeie credincioasă, dar bârfitoare foc! Nu s-a oprit până în ceasul morţii. Nici după operaţie, când ştia că nu mai are mult de trăit, comentă Clementina. Poate şi din cauza vieţii ei, cu un om ca Spoitorul… bârfa era probabil ca o refulare pentru ea. - Dumnezeu s-o odihnească. Totuşi este un lucru rău, este păcat să faci aşa ceva. A făcut cu vorbele ei probleme multora, cuvântă paşnic Isidor, în specificul său, religios, gândindu-se că nici ei doi, nu scăpaseră nebârfiţi, de gura femeii. Dumnezeu iartă multe… dar, câteodată, unii chiar îşi merită pedeapsă pentru răutăţile făcute. În viaţă nu trebuie să fii invidios, rău cu nimeni. Şi nici gelos, completă Isidor. Isidor era un om bun. Nu vorbea de rău, niciodată, despre nimeni. Nu avea ură, invidie sau răutate în suflet niciodată. Era cinstit, nu ar fi înşelat pe nimeni , pentru că aşa era felul său de a fi. Şi niciodată nu s-a gândit că ar putea fi infidel Clementinei. Neliniştile acesteia nu aveau niciun temei. Dar nici ea nu ştia ce bărbat i-a fost dat să aibă. El era foarte mulţumit de felul în care arăta Clementina. Femeia era însă ferm convinsă că ar trebui să-şi schimbe fizicul “Aşa cum se prezintă toată ziua la televizor, în ziare şi reviste”, gândea ea. “Toate îşi fac operaţii estetice. Vedetele îşi fac figură de patruzeci când au patruzeci şi cinci de ani, de treizeci când împlinesc cincizeci şi faţă de adolescentă când se apropie de şaizeci. Dar care nu seamănă deloc cu cea pe care o aveau ele în adolescenţă. Aşa este moda în ziua de astăzi! Şi cât mai multe aventuri, cu cât mai mulţi! De la vârste cât mai mici! Trebuie să ne conformăm.” concluzionă Clementina. „Orice adolescentă a ajuns mai versată decât mine!”. ………………………………………………………………………………………………….. Clementina şi Isidor erau împreună, acasă. - Ce mai fac frumoasele tale colege, Adela şi Ilinca, întrebă înţepată, cu răutate în glas Clementina. Tot singurele, ca de obicei? Nu şi-au găsit pe nimeni să le consoleze ?  Isidor îşi aminti atunci mesajul din computer pe care-l citise în urmă cu câteva minute. Căci Clementina îşi lăsase deschisă căsuţa de email, din greşeală, atunci când el intrase pe uşa apartamentului. - Dar colegul tău Daniel, macho-mann-ul instituţiei, ce face? întrebă în acelaşi registru de tonalitate, Isidor. Nu era gelos pe bărbat, pentru că aşa îi era felul, dar dorea să-i închidă gura Clementinei, cu replicile ei ciudate. “Oare de ce nu avea încredere în el. Nu-i dăduse motiv de îndoială niciodată de când s-au cunoscut. Cum putea să o convingă de fidelitatea lui ?“. - Ufff ! Ce tocană greţoasă ai putut face! exclamă Isidor, în timp ce gusta cu lingura din farfuria plată de pe masă. Şi are gustul cam ciudat. Ce ai pus in ea? Clementina se gândi visând cu plăcere la cele ce-i scrisese Daniel deunăzi. Când era necăsătorită, acesta nu-i dădea atenţie. Femeii îi plăcea mult bărbatul. I se părea foarte atrăgător. “Şi ce sexy este! Ca un actor de la Hollywood! Însă de când m-am măritat, s-a schimbat… este foarte, foarte gentil, cu mine … ” - Dacă nu-ţi place, asta e! Eu am învăţat carte, nu ca altele! Mama nu m-a învăţat să gătesc! De acum încolo, mâncăm de la fast-food, ţipă nervoasă Clementina şi roti prin aer tigaia  Dry cooker cu tocană, aruncând-o cu viteză pe fereastră. Tigaia se roti prin aer spiralat, ca un elicopter în picaj şi ateriză brusc lângă un tânăr, care tocmai ieşise din blocul vecin. Bărbatul îşi făcu cruce fericit că a scăpat nevătămat. Orice corp venit de sus, cu o asemenea viteză i-ar fi putut provoca un traumatism cranian grav. Tocana sărise în jur, murdărindu-i pantofii şi pantalonii cu conţinutul roşiatic dat de tomate, cu grăsime excesivă. Clementina deschise radioul, gândindu-se: ”Nu ştiu cât mai rezistăm.Ne certăm tot timpul”.  Se auziră deodată, tare, acordurile unui nou şlagăr, difuzat foarte mult “Mai bine să fim singuri, decât singuri în doi / Cine-s ăştia doi / Că nu suntem noi / Haide s-o terminăm/ De ce mai strigăm/ Că nu găsim deloc ce căutam/ Haide s-o terminăm / Nu vreau nimic de la tine/ …  E tot mai greu / E ploaie mereu / Gata eu plec! Nu mai ţine! / Închide uşa după mine! “ . Cineva sună la uşă. Isidor se repezi să deschidă imediat. Era vecinul, un pensionar amabil. Dorea să întrebe ceva. - Dar, ce este acesta? Aruncaţi-l imediat, spuse bătrânul, privind spre dispozitivul primit cadou de tineri, la cununie. Am primit şi eu aşa ceva la sărbătorirea nunţii de argint, de la un prieten. Am trăit treizeci de ani minunaţi cu soţia. Nu ne-am certat niciodată. Şi din clipa în care am avut pendulul în casă, nu ne-am mai înţeles deloc. Am ajuns chiar la violenţă, noi care eram oameni atât de liniştiţi! O cunoştinţă care ne-a venit în vizită, ne-a spus să aruncăm mecanismul. Şi de atunci totul a revenit la normal. Ne iubim tot ca în vremurile bune. Bătrânul plecă. Tinerii se gândiră că şi ei se certau permanent. - Prietenii tăi ne-au adus cadoul. Tu eşti de vină! spuse Clementina nervoasă. - Dar eu, de unde să ştiu eu că există aşa ceva. Şi că există persoane cu minte atât de perversă încât să vrea să facă rău în mod gratuit, numai pentru că le face plăcere. Eu n-aş putea face aşa ceva ! Nu sunt eu vinovat pentru acţiunile altora! îi răspunse supărat Isidor. Şi aruncă cu nonşalanţă pendulul pe fereastră.    Deodată, au simţit că se zguduie puternic. Cutremur! strigă Isidor. Doamne, ce facem? Murim? întrebă speriată Clementina şi începu evlavioasă să facă rugăciuni Să fugim! Hai pe scări! hotărâ bărbatul.  

49. LEGENDELE PIETRII CRAIULUI

LEGENDA PIETRII CRAIULUI Submitted by Cornelia Păun on 07/25/2016 - 14:44. Dr. Cornelia Păun Heinzel: “Legendele Pietrii Craiului“ - fragment de roman Nu se știe cine sau ce l-a determinat pe Adrian să facă o drumeție în Piatra Craiului - povestirile prietenilor săi, îndrăgostiţi de munte sau lecturile facinante, despre misterioase legende ale muntelui, cert era că îşi dorea cu ardoare acest lucru. Şi varianta posibilă părea a fi explorarea înălţimilor împreună cu cel mai bun prieten al său, Filip și cu Cornelia, fata de care era îndrăgostit lulea şi pe care se chinuia s-o cucerească, se pare fără succes . Trebuia însă să o lămurească să vină în excursie și, mai ales, să ceară voie mamei ei, femeie foarte grijulie, poate  exagerat de grijulie, dar totuși înțeleaptă în decizii. Doamna avea o vorbă, o zicală din străbuni, pe care o repeta de obicei: “Paza bună, trece primejdia rea“ și într-un anumit fel, avea perfectă dreptate. Pe Cornelia, iubitoare de natură și idealistă, atât de idealistă, încât nu credea că ceva atât de minunat ca muntele, poate fi periculos,Adrian a convins-o repede.Dar nu a reușit să o facă să se îndrăgostească de el, deşi încerca să fie cât mai atent şi grijuliu cu ea. Fata era greu de cucerit. De o sensibilitate deosebită, era prima la învăţătură la facultate şi el o considera, la fel ca mulţi alţi colegi de-ai lui, cea mai frumoasă studentă din an. Era incredibil de greu de ajuns la inima fetei, deşi Adrian era deosebit de gentil cu ea. Îi dăruia mereu flori şi jucării drăguţe, pentru a o alinta ca pe un copil răsfățat. Când a ascultat doleanţa tânărului, mama nu a fost de acord, deşi drumeţia era numai de o zi şi ştia că Adrian o proteja mult. Aceasta reacție nu a fost o surpriză pentru el. Doar rugămințile Corneliei, care dorea să admire vegetația și crestele magnifice ale Pietrii Craiului a convins-o. Și faptul că, nu i-au spus nimic despre locul drumeției. Mama Corneliei, deşi profesoară, nu știa aproape nimic despre acest masiv. Cornelia nu cunoştea nici ea prea multe despre munte, nefrecventând aproape deloc zonele montane aflate la altitudini înalte. În vacanţe, totdeauna când mergea în excursie, cu familia, circulau cu autoturismul, pe traseele montane, apoi se cazau la un hotel de lux.                                    După multe rugăminți și insistențe, mama totuși cedă. -Voi avea grijă de ea, nu trebuie să fiți îngrijorată ! spuse Adrian cu hotărâre. Iar Filip este prietenul meu fidel și mă ajută totdeauna la nevoie. El va fi ghidul nostru pe munte. Și iată că duminică, la primele ore ale dimineții, tânărul era în fața ușii casei, în care locuia Cornelia cu părinții. -Stați fără grijă ! În câteva ore, înainte de a se întuneca, o să v-o aduc vie și nevătămată, spuse Adrian glumind. Știţi că eu sunt serios şi de obicei, mă ţin de cuvânt. -Dar este totuși periculos pe munte! Aveți grijă ! Am un presentiment ciudat că vi se va întâmpla ceva neprevăzut, spuse doamna mama Corneliei. -Veți vedea că v-ați îngrijorat degeaba, completă Adrian și luă rucsacul fetei în spinare. La gară îi aștepta Filip, glumeț, cum îi era felul. Adrian îl poreclise „Taxi Filipan” pentru că mergea foarte repede, aproape ca un autoturism cu viteză foarte mică. -Ați întârziat puțin. Avem mult de urcat. Și nu este un traseu ușor. Am mai escaladat masivul de câteva ori. Să nu pierdem trenul. Tocmai sosește în gară, spuse tânărul. Într-adevăr, persoana de la Informaţii anunţa tocmai, cu voce tare, trenul spre Zărnești. Oraşul nu e la mare depărtare de Braşov. În jumătate de oră coborau déjà la destinaţie. - Ştiţi că, aici, în Zărneşti au fost îngropaţi soldaţii romani ai regiunii aXlll Gemina?spuse Adrian, în timp ce întindea o mână pentru a o ajuta pe Cornelia să coboare din tren. - Tocilar ca de obicei, replică Filip, tachinându-l. - Ce, nu trebuie să ne cunoaştem istoria ? răspunse Adrian iritat. Vremea era frumoasă, însorită, dar temperaturile nu erau prea ridicate. Începură  să urmeze traseul, cunoscut bine de Filip. Prima parte era uşor de parcurs, fiind drumul bătătorit de locuitorii zonei şi de excursionişti, de ani de zile. După un timp intrară şi în pădure. Mergeau în șir indian, în ritm voinicesc. Vegetația în jur crescuse în neștire și erau zone atât de bogate, încât părea a fi luxuriantă. Nu erau excursioniști pe traseu. Nu se auzea decât vocea lui Filip, care fiind primul, dădea indicații despre ce urmează și ce trebuie să facă cu toţii. Adrian și Cornelia vorbeau foarte puțin. Efortul depus era destul de mare încât o conversație, parcă i-ar fi obosit.   -Relieful este fantastic, cu peisaje incredibile. Ai impresia că eşti într-o cetate de piatră, cu pereţii aceştia drepţi, înalţi, sculptaţi în mod migălos, în calcar, exclamă Cornelia. -Trebuie să menținem ritmul, altfel ne prinde noaptea pe masiv. Am putea rămâne la refugiu, dar nu este prea plăcut. Munţii Piatra Craiului  sunt un fel de Alpi ai României. Nu sunt uşor de cucerit. Chiar dacă traseul este cel pe care l-am mai urmat de câteva ori iar simțul meu de orientare turistică este grozav, tot este periculos ! Se consideră că este o adevărată piatră de încercare chiar şi pentru alpinişti. Nu vreau să înnoptăm aici. Este dificil de escaladat. Nu sunt mulţi îndrăzneți care au curajul să se aventureze. Dar noi nu știm ce este frica. Nu-i așa ? Apropo, aţi auzit de relatările recente despre grota dacului împietrit, un loc fascinant de frumos, în care se întâmplă fenomene paranormale. Unii spun că ar reprezenta poarta către alte lumi, că se aud acolo, uneori, sunete înfricoşătoare şi nu se poate filma sau înregistra nimic în acel loc, spuse Filip. - Poveşti pentru speriat copiii, aşa ca tine, glumi Adrian. Cred că vorbeşti de “Cerdacul Stanciului“, un monument în calcar de o frumuseţe rară, refugiul în care se ascundea celebrul haiduc Stanciu. Acţiunea se întâmpla pe la sfârşitul secolului al Xlll-lea...  - Peisajele te copleşesc cu frumuseţea şi măreţia lor. Parcă te apropie mai mult de nori, de soare, de cer. Şi de istoria locurilor, cu romanii, dacii şi haiducii… completă Cornelia. Tinerii aveau senzația că trăiesc ceva misterios, care amintește de timpuri imemoriale. Traseele nu aveau poteci. Urcau printre arbuștii de rhododendron, crescuți pe creste, în neștire. Aici, în sălbăticie, animalele sălbatice nu se vedeau, dar desigur că intraseră demult pe teritoriul stăpânit de acestea. Urcau de patru ore. Nu se mai auzea nicio vorbă. Era o linişte desăvârşită, întreruptă doar de adierea vântului delicat sau de câteun tril rătăcit, de cocoş de munte sau mierlă. La un moment dat, Cornelia a obosit. -Să ne oprim puțin, să ne odihnim. Eu nu mai pot merge, am obosit, spuse fata. -Nu se poate, spuse Filip. Nu ajungem și este periculos să rămânem noaptea pe acest munte sălbatic, dar și foarte straniu. Există legende misterioase legate de acest loc.            -Ce legende ? Povestește-ne și nouă. Eu nu le cunosc. Dar, tu, Adrian? spuse Cornelia. -M-ai făcut și pe mine curios. Relatează-ne tot ce știi, spuse Adrian amicului său. -Una dintre istorii se referă la un dac împietrit, aflat într-o grotă stranie, descoperită nu de mult. Unii spun că ar fi cea mai misterioasă din România. Eu nu ştiu ce să zic. Sunt localnici care povestesc, că din această peșteră se aud glasuri şi râsete stranii. Puțini îndrăznesc să o cerceteze. Și cei care au făcut-o, deși oameni curajoși, tot au fost înspăimântați de cele văzute și auzite. Salvamontiştii, care cunosc bine muntele îi contrazic, spun că se exagerează, spuse Filip. Doar ei bătătoresc zona cu picioarele lor, de ani de zile. Acum am ajuns la Plaiul Foii.Grota se spune că ar fi dincolo de acest loc. -Vrem și noi să mergem acolo, spuseră în cor, Adrian și Cornelia. Te rugăm… - Cred că nu știți ce-mi cereți și la ce pericole ne expunem, spuse îngrijorat Filip. Am fost odată acolo și nu pot să spun, ce fiori reci de groază m-au trecut. Şi eu nu mă sperii cu una, cu două. -Da, dar acum ne-ai făcut curioși, spuse Adrian. Poate senzaţiile tale au fost determinate de legendele create în jurul locului şi nu de ceea ce este acolo în realitate. -Te rugăm mult de tot !,continuă Cornelia. Este păcat dacă am ajuns până aici, să nu admirăm și noi un loc atât de controversat, atât de straniu. Cu chiu, cu vai, cei doi tineri îl determinară pe Filip să-i conducă la misterioasa peşteră. -Dar să nu vă pară rău după aceea.Voi ați vrut-o ! spuse bărbatul. Se ajunge acolo mergând pe o cărare, care duce direct la grotă. Este la vreo jumătate de oră de vârf. Și nu vedeți picior de om prin apropiere. Puțini turişti se încumetă s-o viziteze. Dar, bine, fie, m-ați convins. Deși nu sunt sigur că fac bine ce fac. Trebuie să  părăsim traseul marcat şi ocolim versantul, peste 200 de metri. Vom merge deci, mai mult. Să nu vă plângeți că obosiți, cum ați făcut mai înainte. Apoi coboarâm o stâncă abruptă, înaltă de vreo 30 de metri, până la baza  peşterii. Dar de intrat nu intrăm acolo. Și așa ne-am expus prea mult pericolelor. Am avut noroc și că nu ne-am întâlnit cu Moș Martin. Mai ales că am încălcat teritoriul lui. N-ați văzut tufele cu zmeură, pe lângă care am trecut? -Unde erau ? întrebă Adrian. Doream şi eu zmeură. De o oră sunt atât de extenuat cu ascensiunea, încât nici nu vedeam bine în fața ochilor, pe unde trecem. Am simțit numai înțepăturile crengilor ascuțite ale unor tufișuri, sau poate provocate de țepii acestora… -Să coborâm acum, pe stânca din faţă și vedem apoi ce facem, spuse Adrian. Într-adevăr, nu era chiar ușor de escaladat versantul. Trebuiau să fie foarte atenți, să se ajute, ca nu cumva să se accidenteze vreunul. Ajunseră curând în fața grotei. Era magnifică. Toți trei drumeţi au simțit atracția locului și nu au rezistat ideii de a o explora. Cornelia de o sensibilitate exagerată, gândindu-se la dacii şi haiducii ce bântuiau odată aceste locuri, avu senzația că se află într-un loc mirific și lucrul acesta îi dădea curaj. Colegii săi aveau aceleași simțăminte. Tinerii erau impresionaţi de tabloul incredibil din faţă. Peștera avea intrarea rotundă, un cerc aproape perfect iar acolo, pe jos, zăcea o carte întredeschisă, cu file îngălbenite de vreme, care aștepta parcă să fie citită. Cornelia se repezi prima spre ea, dar Adrian a fost mai rapid și a luat-o el în mână. Se temea să nu fie vreo capcană, ca cele din sarcofagele egiptene, despre care citise în cărți  şi pe care le văzuse în filme. -“Povestea copacilor Daciei“, de Cornelia Păun Heinzel, citi cu voce tare bărbatul. Apoi continuă cu intonație lectura textului: “A fost odată, în vremuri îndepărtate, când spaţiul  aparţinea mai mult spiritului decât istoriei, o ţară frumoasă şi bogată, cu locuitori atrăgători, plăcuţi, puri şi viteji ca ursul brun şi tari ca stâncile, care trăiau în pace şi înţelegere. Stăteau liniştiţi în luminişurile din munţi, unde aveau tot ce le trebuia: vânat din plin, miere, mei şi viţă de vie, izvoare cu apă limpede şi multe animale domestice. Tărâmul fabulos se numea Dacia. Un tărâm cu munţi înalţi, împodobiţi cu copaci înalţi, falnici, maiestuoşi, cu ramurile vânjoase, întinse spre cer, cu crengi pline de flori sau fructe, la umbra cărora oricine se putea răcori de puterea razelor solare prietenoase şi în care se adăposteau fără nicio îngrădire tot felul de animale: veveriţe jucăuşe şi urşi bruni puternici, râşi agili şi mistreţi fioroşi cu colţi ucigători, iepuri sprinteni, căprioare gingaşe, zvelte şi cerbi maiestuoşi.   Albinele dansau vesele, jucăuşe şi îşi umpleau din plin coşuleţele cu pulberea aurie culeasă din miezul florilor minunate, ce împânzeau tărâmul şi fabricau miere în neştire. Lanurile de mei creşteau fericite, sub ocrotirea razelor aurii ale soarelui, mângîiate de picăturile argintii ale ploilor delicate. Un fluviu lung şi albastru împrejmuia Dacia, parcă să o apere de primejdii şi duşmani.  Dar într-o zi, vrăjmaşii de la hotare, atraşi de farmecul locurilor şi al locuitorilor, au venit să-i cotropească. Atunci, regele lor, Decebal şi-a chemat toţi vitejii la luptă.                                                         Sosi şi bătrânul Arbore, căpetenie de oşti, care avea cinci fii isteţi şi viteji şi o fată frumoasă foc. Numele ei era Salcia. Fag era feciorul cel mai mare şi cel mai înţelept dintre fraţi. Stejărel era puternic şi viteaz ca nimeni altul. Tei era sensibil şi îndemânatic. Păltinel era înalt, subţirel şi rezistent la orice. Braduţ însă era cel mai tânăr şi mai zglobiu. Avea numai cincisprezece ani. Toţi luptară cu vitejie, dar duşmanul era mult mai numeros. Nu avură nicio şansă. Când a văzut că pierde lupta, regele, Decebal şi conducătorii oştilor s-au sinucis, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor. Printre ei şi bătrânul Arbore cu vitejii săi fii. Dar atât de mult iubeau ei Dacia, încât nu au vrut să o părăsească. Atunci ei au făcut o rugă către zeul lor Zamolxe, să-i lase să vegheze şi să apere în continuare ţara, aşa cum au făcut dintotdeauna şi să-i transforme în copaci, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul iubit. Şi zeul, impresionat de dorinţa lor, le-a ascultat ruga. El a făcut o vrajă şi i-a transformat pe toţi în arbori, cu ramuri ca braţele lor vânjoase, înrădăcinaţi în munţii Daciei, s-o apere şi s-o păzească tot timpul, chiar şi după ce vor muri. Astfel, ei au rămas de atunci, să străjuiască şi să păzească aceste ţinuturi împotriva tuturor cotropitorilor.   De aceea, pădurile acestui teritoriu sunt în majoritatea lor de fag, de la numele feciorului cel mai mare şi mai voinic şi sunt de nepătruns. Duşmanii nu puteau ajunge în aceste ţinuturi, decât urmărind cursul apelor, căci pădurile de fag nu pot fi străbătute călare. Brăduţ, care de abia împlinise cincisprezece ani a devenit un brad înalt, falnic şi verde tot timpul anului, deoarece zeului i-a fost milă de vârsta fragedă a băiatului. De atunci, există obiceiul că la moartea unui tânăr se împodobeşte un brad. Ţăranii pun în poarta casei unde se căsătoresc doi tineri, un brăduţ frumos împodobit. Când construiesc o casă pun în vârful acoperişului abia ridicat, un brăduţ verde. Salcia aşezată pe marginea unui râu învolburat, cu pletele sale bogate aplecate în oglinda apei cristaline şi trunchiul său mlădios, a rămas să plîngă pe vecie destinul crunt al Daciei şi al fraţilor săi. Picioarele sale lungi, delicate au devenit rădăcini puternice, înfipte în malurile apei, în pământul pe care l-a iubit şi-l va iubi veşnic”. Adrian termină textul şi aşeză cartea cu mişcări lente, pe stânca din apropierea sa. Ca prin farmec, o aripă de vânt o răpi rapid, spre a o conduce spre abisurile muntelui. - Ce-ai făcut ? Am pierdut-o, a căzut în prăpastie! Nu o mai putem recupera, spuse necăjită Cornelia, privind în golul stâncos abrupt, acoperit din loc în loc de petice verzi de muşchi şi pâlcuri de conifere crescute în forme şi direcţii incredibile, cu trunchiurile înclinate sub diverse unghiuri, cotite, răsucite, împletite, reuşind în lupta lor pentru viaţă. - Îmi pare rău. Scuză-mă, îngăimă Adrian. Ştiu că ţi-ar fi plăcut s-o deţii. Dacă stânca ar fi fost cea din locul unde se spune că obiectele în loc să cadă, o iau în sus, ce bine ar fi fost. Oare ce explicaţie logică, are fenomenul ? Chiar, tu, Filip ce ştii despre aceasta ? -Nu ştiu mare lucru. Nu s-a descoperit încă o explicaţie ştiinţifică, răspunse prietenul.  -Ce părere aveţi de poveste? Nu-i așa că este minunată? schimbă subiectul Adrian. Iar eu am citit-o, ca un actor talentat. - Și mie mi-a plăcut ! spuse Filip. Deşi eu înţeleg mai bine aspectele legate de tehnică… - Probabil numele masivului este tot dintr-o poveste. Cu crai, desigur! exclamă Cornelia. - Scriitoarea se numește la fel ca tine! exclamă Adrian. Cred că eşti foarte încântată! -Nu textul este cauza. Există altceva în interiorul acestei scrieri, care te marchează. Aici, în acest loc, plin de istorie, am senzația că povestirea prinde viață. Doar pe aceste stânci au păşit şi trăit dacii, cu câteva secole în urmă, apoi haiducul, după alte secole… şi acum noi… spuse fata. Dar, priviți, ce fascinantă este statuia aflată în capătul grotei ! Pare a fi ridicată pe un soi de piedestal. Se vede totuşi că roca, nu este cioplită de om. - Şi cine crezi c-a făcut-o ? întrebă Adrian. - Este creată de natură, un sculptor de geniu, care modelează cu mâinile sale pricepute calcarul, de parcă s-ar juca un copil, cu lut moale. Şuvoaiele repezi ale vreunui izvor, apărut dintre stâncile reci şi dispărut probabil în negura timpurilor, ar fi putut construi așa ceva. Dar priviți chipul statuii ! Este întors spre spatele grotei. Mi-ar plăcea să-l privesc. Nu mergem mai departe ? întrebă Cornelia. Renunţăm acum, aproape de ţintă? -Poate fi periculos să ne aventurăm mai mult. Nu cunosc primejdiile locului şi nu vreau surprize neplăcute. De acum,vă opresc chiar eu, spuse ferm Filip,cu responsabilitate.Eu mi-am asumat răspunderea drumeției și vreau să vă aduc vii și nevătămați în Brașov. -Cred că uriaşul are peste doi metri înălţime ! exclamă Adrian, privind atent statuia. -Ai senzația că poartă iţari ! completă Filip glumeţ, neluându-și ochii de la aceasta. - Iar în mână are un fel de sabie curbată, cum au vechii daci, reprezentați în cărțile de istorie, spuse Cornelia. Oare, aici au locuit ei ? Doar în vale, au murit soldaţii romani... -Se pare că da. Un bătrân povesteşte că, din generaţie în generaţie, se transmite că  bărbatul din peşteră ar fi marele zeu dac Gebeleizis, care s-a retras în această grotă. Acesta se crede a fi  ultimul altar închinat lui. Legenda spune, că el ar fi zidit singur gura grotei şi apoi a împietrit. S-a transformat în statuie, promiţând că va reveni cândva la viaţă. Când va fi necesar, adică să ajute la greu, pe cei care îi populează teritoriul. -Vreau să-i fac o poză, spuse Adrian, în timp ce-și scotea nerăbdător, aparatul de fotografiat din rucsac. -Este puţin ciudat, dar nimeni nu a reuşit până acum, să filmeze sau să fotografieze statuia. Se pare că nu vei reuși nici tu, oricât vei încerca, spuse Filip. În momentul când blitzul scânteie intens, ca un fulger se auzi un râset puternic. Și, într-adevăr, Adrian, care era un pasionat al fotografiei, nu reuși să capteze nicio imagine. Tânărul gândi că Filipan, care era glumeț de felul lui, râde de el. Filipan crezu că Adrian este cel care a râs puternic, ca de obicei, la auzul unei glume bune. Sau așa vroia el să considere, că aşa ceva se întâmplă acum, pentru a se încuraja de unul singur. Iar Cornelia s-a gândit că a auzit râsul colegilor săi glumeţi, amplificat de pereții de stâncă ai peșterii, de golurile existente în rocă, ca un ecou. Totuși, sunetul avea în el ceva atât de sinistru, încât tinerii se opriră din mers, fără a-și adresa vreo vorbă unul altuia. -Incredibil. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată.Totuși, cred că eu sunt cauza, bâlbâi Adrian mirat. Nu găsesc nicio explicaţie logică. Oare m-am gândit la legendă? - Ţi s-a stricat aparatul Şi vrei să dai vina pe altcineva sau… altceva… spuse glumind cum îi era felul, Filip. Înălţimile munţilor exercită efecte, nu numai asupra oamenilor... -Aici, probabil sunt multe lucruri care nu au nicio explicație logică, spuse Adrian. - Legenda locului mai ascunde un mister, spuse Filip. Deşi stânca este cunoscută de mulţi ani de oamenii din zonă, se spune că nimeni nu a văzut grota, până acum câţiva ani. De aceea, unii oameni consideră că acest fapt ar fi un semn, că vechiul zeu s-ar trezi la viaţă. Dacă vă gândiți la câte lucruri se întâmplă, în ultima vreme, peste tot în lume cred că simte și acesta ce pericole, de tot felul, ne așteaptă în viitor. Numai evenimente ieşite din comun, care nu s-au mai derulat niciodată în istoria lumii. Poate în epoca aceasta, atât de tulbure, de controversată, spiritul dacilor a simțit că urmașii acestora au nevoie de ajutor, că acum sunt în pericol și a ieșit din adâncul inimii muntelui, din miezul stâncilor reci în care îşi avea sălaşul secular, să-i vegheze, să-i protejeze de pericolele ce-i pândesc şi probabil, la nevoie să-i ajute... Epilog Cornelia, Adrian și Filip au ajuns cu bine acasă. Dar starea de fascinație, de mister trăită li se înrădăcinase puternic în suflet și reușiră să iasă din ea, doar în zilele următoare, eclipsată fiind de emoțiile puternice datorate perioadei ce îi aştepta în curând. Venea vertiginos sesiunea și examenele erau foarte severe, cu cerințe exigente la maximum. O parte însă din senzațiile trăite, de o intensitate delicată, abia perceptibilă, le rămase involuntar tinerilor adânc înfipte în suflet, pentru totdeauna... Acolo, pe munte, trăiseră senzaţii inedite… Cenaclu Literar: 

48. DE LA HAMMELN LA BRAȘOV

LA HAMELN LA BRAŞOV/KRONSTADT ÎN PAŞI DE LEGENDĂ - fragment de roman Submitted by Cornelia Păun on 07/31/2016 - 07:16. Dr. Cornelia Păun Heinzel: “De la Hameln la Braşov/Kronstadt în paşi de legendă“ - fragment de roman   Cornelia ajunse în modernul şi elegantul campus educaţional. Era 26 iunie şi tocmai începuse vacanţa. Înainte de plecarea din ţară, dorea însă să treacă neapărat prin Hameln. Oraşul, aflat la graniţa cu Luxemburgul, o atrăgea în mod inexplicabil. Era ca o forţă căreia nu i se putea împotrivi. Şi se lăsă dusă de magia ei. Nu ştia însă, că era începutul unei aventuri misterioase, dar în acelaşi timp, adevărate. Totul începu în momentul în care îl întâlni pe domnul profesor Heinrich Wolf la o conferinţă şi acesta îi propusese proiectul educaţional. Îi spuse de Hameln şi din acel moment cuvântul, cu sonoritate plăcută, nu mai îi ieşea din minte. Trebuia să viziteze neapărat oraşul. Nu ştia  ce anume exercita asupra ei o aşa atracţia magnetică, proiectul, activitatea educaţională ce o va desfăşura sau oraşul. Era conştientă  că, având o sensibilitate ieşită din comun, întotdeauna era atrasă de  lucruri noi, necunoscute, misterioase, pentru a le descoperi secretele, pe care mulţi nu le puteau intui şi înţelege. Ajunse în faţa campusului unde urma să fie cazată. Pe bulevard, îl întâlni pe Roland. Trecuseră câţiva ani de când nu l-a mai văzut. Ştia despre el doar că emigrase în Germania, în urmă cu mult timp, exact aşa cum îşi dorise.   - Ce mai faci? Eşti exact aceeaşi, cum te ştiam, spuse bărbatul. -Incredibil. Şi tu nu te-ai schimbat deloc. Ce mai faci, cu ce te ocupi ? întrebă Cornelia. Eu sunt profesoară, aşa cum mă ştii dintotdeauna.             Roland, vesel totdeauna şi bine dispus, după cum îi era firea, semăna mult cu Florin Piersic, modelul de bărbat ideal pe care îl considera Cornelia când era foarte mică şi nu era încă la şcoală. Toata lumea viziona atunci serialele cu haiduci, în care protagonist era vestitul actor. Copil fiind, Corneliei îi plăcea nespus să se joace de-a haiducii, să simuleze că este călare pe cai şi să facă năzdrăvănii ca aceştia. Pe Roland îl întâlnise într-o drumeţie, în primul an după terminarea facultăţii, când era în stagiatură, la Universitate. Era prima ei incursiune pe munte şi una foarte periculoasă. Apariţia lui Roland şi cooptarea lui în grup a fost salvarea ei. Dacă bărbatul nu ar fi apărut în gara din Braşov, exact în momentul când pleca trenul şi dacă nu ar fi acceptat invitaţia prietenilor săi, excursia ar fi avut cu siguranţă un final tragic. Roland a urmat-o permanent pe Cornelia, pe traseul montan, culegându-i flori. Atunci când pe înaltele creste înzăpezite, ale munţilor Bucegi, ea a alunecat în prăpastie, bărbatul a venit şi el în urma ei. De fapt, a căzut şi el. Reacţiile lui Roland au determinat-o pe Cornelia să lupte, să încerce să scape cu viaţă. Şi a reuşit foarte uşor.                        -Intram la o terasă şi povestim. Am o firma de computere. Am distribuit acum câteva echipamente, pentru campusul educaţional din Hameln.                                     Deodată, se auzi mare zgomot şi în scurt timp apăru o paradă impresionantă, cu costume fascinante. -Hai şi noi cu ei, să vedem ce fac ! Este interesant. Nu am mai văzut aşa ceva în Germania, până acum. Ce părere ai ? spuse Cornelia. Cornelia şi Roland s-au integrat imediat şi ei în grup, păşind împreună printre casele în stil colombaj, ce uimesc prin ambianţa medievală creată, prin abundenţa detaliilor şi a florilor, cu bârne puternice, înnobilate de vechime, în contrast cu tencuiala zugrăvită în alb a umpluturilor din cărămidă sau chirpici. Plimbarea pe străduţele pietruite, înguste părea o incursiune alături de vreo Cenuşăreasă sau de prinţul ce o căuta, din basmul fermecător al Fraţilor Grimm, păşind printre bijuteriile arhitectonice în stil Renaştere, Bidermeier, Art Nouveau, etajate, cu ornamente minunate de piatră sau lemn aurit, colorat. Din loc în loc, pieţe cu încântătoare statui de dansatori, care le dădeau senzaţia că nimeriseră deodată, fără să vrea, în evul mediu. Plimbarea prin  oraş părea cu o călătorie în alte timpuri, printre filele învechite de negura timpului ale unei cărţi de poveşti fermecătoare. Oraşul îşi menţinea vie strălucirea sa medievală. Părea că, în acest loc, clepsidra timpului s-a oprit atunci, în miezul evului mediu, nisipul s-a pietrificat, s-a împotmolit în interiorul vasului, fără nicio şansă de a se mai mişca şi niciun firişor delicat din acesta, nu s-a mai strecurat de cealaltă parte, devenită parcă interzisă pentru el.  Procesiunea a trecut pe străzile oraşului Hameln, apoi cântatul s-a oprit la intrarea pe o stradă, în faţa unei case vechi, o clădire somptuoasă, cum nu mai văzuseră până atunci, pe traseul urmat. Pe una din grinzile acesteia trona o inscripţie. De fapt era o poveste scrisă în versuri. Cei doi au citit-o cu atenţie şi şi-au amintit imediat de minunata poveste a Fraţilor Grimm, inspirată de o faimoasă legendă medievală, din secolul al Xlll-lea, având ca subiect dispariţia copiilor din oraş, în urma unei invazii de şobolani. Cornelia şi Roland au realizat atunci, că legenda lui  Rattenfänger von Hameln era prezentă în tot centrul istoric al oraşului. Văzuseră peste tot în jurul lor gravuri, vitralii, inscripţii, basoreliefuri, statui, desene, picturi, fresce care aminteau tragicul eveniment, ce a zguduit această aşezare. De la fântâna cântăreţului din faţa primăriei, la şobolanii de pe dale, desenaţi pe asfalt, povestea era prezentă în orice loc din oraş, în construcţii şi opere de artă, în spiritul oraşului. - Autorităţile din Hameln au organizat o paradă cu costume în oraş, în cadrul unei sărbători ţinută astăzi, pe 26 iunie, de Sfinţii Petru şi Pavel, ziua în care se presupune că au dispărut copiii. Este organizat şi un spectacol în care va cânta Jethro Tull, acompaniat de 725 de copii, număr egal cu numărul de ani care se  împlinesc de la naşterea legendei, ne informă un tânăr, care ne auzise conversaţia, gândind că ne-ar interesa să cunoaştem acest aspect. - Pe strada Bungelosenstraße, locul prin care flautistul ar fi ieşit din oraş însoţit de copii, este interzisă muzica de atunci, până în zilele noastre,  le explică alt bărbat, care observă că cei doi erau străini. -Şi tu eşti din Braşov, deci este posibil să provii din copiii din Hameln, i-a spus Cornelia, glumind, lui Roland. Ahaaaa , acum ştiu ! De aceea eşti vesel tot timpul. La fel ca băieţii din Hameln, care        şi-au reluat veselia, după ce au ajuns în celălalt capăt, adică în Braşov. Oare, care este locul exact în care au apărut? Roland, tu ce părere ai? Mi se pare totul atât de misterios, de atrăgător… - Eu am citit demult, undeva, o poveste, care spunea că băieţii ar fi ieşit la suprafaţă în mijlocul Transilvaniei, prin peştera Mereşti, din Valea Vârghişului şi astfel au fondat cele şapte cetăţi săseşti. Vărghiş este o localitate din judeţul Covasna, unde, în mod bizar, se pare că există un fel de intrare sau ieşire, naturală. Cheile Vârghiş din Munţii Harghita sunt cu o trecere strâmtă, lungă de trei kilometri, cu peste şaizeci de peşteri, explică Roland. -Oare, pe acolo, au venit copiii din Hameln? Există surse care indică faptul  că locul ar fi în Braşov. Să-l găsim noi ! Logic ! Ce părere ai ? Trebuie doar să ne gândim puţin. Dar, pentru că tot suntem aici, să mergem şi la biserica Sfântul Nicolae, să vedem renumita pictura cu fluierarul îmbrăcat în costum colorat, de vânător şi copiii. Poate aflăm ceva interesant şi ne vor veni noi idei, spuse Cornelia. -În vara acesta vin şi eu în Braşov. Mergem în incursiune, pe urmele legendei, printre cetăţile fortificate săseşti din judeţul Braşov, spuse Roland. Ce părere ai? Cornelia nu răspunse întrucât întrebarea părea retorică. Au parcurs rapid drumul şi, în scurt timp, cei doi admirau cu atenţie pictura cu fluierarul şi copiii, din biserica Sfântul Nicolae. Uite băieţelul din faţă, ce bine seamănă cu tine! spuse Cornelia lui Roland glumind. Şi fetiţa din spatele lui, cu tine, replică pe acelaşi ton, bărbatul.  - Aş dori să văd şi râul Wesser despre care se povesteşte în legendă, să vedem şi zonele mărginaşe ale oraşului, spuse Cornelia. -Apoi ne retragem la o terasă. Trebuie doar să o alegem…  un loc retras, să putem conversa în linişte, spuse Roland. Cei doi au parcurs drumul de-a lungul apei, apoi s-au întors în centru. Decorata cu bârne şi mobilier vechi, cu flori la ferestre şi în aer plutind  în surdină sunete melodioase apăru, deodată, în faţă,clătităria dorită.   - Acesta este locul ideal, spuse Roland îndreptându-se sprea o masă, apoi, retrăgând un scaun, invită pe Cornelia să ia loc şi se aşeză şi el. -Tu, ce crezi că s-a întâmplat cu copiii, în realitate? Care a fost finalul întâmplării ? Legendele au totdeauna un sâmbure de adevăr, izvorăsc din fapte reale, ce s-au petrecut în negura vremurilor, spuse Cornelia. -Eu cunosc, ca şi tine, povestea misteriosului Bundtig, care cântând din instrumentul său fermecat, flaut sau fluier, a scăpat oraşul de şobolanii care invadaseră oraşul, fiind vrăjiţi de cântăreţ şi urmându-l departe de Hameln, în sunetele fluierului. În duminica următoare, în timpul slujbei de la biserică, peste o sută de copii au dispărut din oraş. Locuitorii s-au gândit că aceasta a fost răzbunarea cântăreţului pentru că nu a primit nicio răsplată pentru fapta sa. Nici primarul nu a mai fost de găsit, considerându-se a fi răspunzător pentru cele întâmplate. - Care este părerea ta personală ? Tu, cum crezi că au dispărut copiii, în realitate ? întrebă Cornelia. În niciun caz nu au călătorit pe sub pământ, pentru a ieşi apoi la suprafaţă, ca în minunata poveste a Fraţilor Grimm. Scriitorii, de obicei au o viziune idealistă a tot ce se întâmplă în realitate şi caută ca urmare, un sfârşit fericit în poveşti. - Sunt la fel ca şi tine, Cornelia, spuse Roland. -Într-adevăr , ca şi mine, întări Cornelia spusele interlocutorului său. - Unii spun că povestea ar fi avut un final tragic, ca urmare a unei epidemii răspândite de şobolani, care a dus la decesul copiilor iar fluierarul ar fi o alegorie a morţii care îi răpeşte din sânul comunităţii. Sunt însă teorii care susţin că a fost vorba de o alunecare de teren, în zona râului iar copiii s-au înecat în Wesser sau altele care consideră că flautistul fiind reprezentantul unei secte întunecate, ar fi ademenit copiii în pădurea din apropiere, pentru a participa la un ritual secret. - Eu caut o explicaţie cu un final fericit, dar unul palpabil, nu de basm, ca cel al Fraţilor Grimm, unde în mod miraculos, copiii călătoresc pe sub pămînt şi ies la suprafaţă în Transilvania, spuse Cornelia. Surse istorice, din acea perioadă indică faptul că, puterea din acea periodă dorea o repopulare a Transilvaniei, împuţinată de invaziile mongole şi acest lucru se putea face decât prin migrare. Braşovul a fost mereu ţinta unui asemenea fenomen. În timpul copilăriei noastre, ştii că erau aduşi la muncă tinerii săraci din Moldova, pentru a lucra în fabricile şi uzinele din municipiu, ajutaţi a se integra şi stabili în acest oraş. În ultimii ani, Universitatea a fost mobilul, în jurul căreia s-a realizat o repopulare a Braşovului - golit de plecarea multor intelectuali în străinătate, în anii ce au urmat revoluţiei şi înlocuiţi cu cei formaţi în numeroasele facultăţi din oraş -cu ţăranii din sate gălăţene şi brăilene. - Un cercetător român, profesorul Radu Florescu, consideră că “este posibil ca flautistul să fi fost un cavaler teuton de la sfârşitul secolului al Xlll-lea, care recruta tineri, pentru armata care urma să lupte împotriva hoardelor mongolilor“, spuse Roland. Dar, ne întâlnim peste două săptâmâni în Braşov, au hotârât cei doi tineri la despărţire. …………………………………………………………………………………………………….Cornelia ajunse în complexul unde era cazată şi adormi imediat, după ziua plină de evenimente. Auzi deodată, nişte copii plângând cu foc. - Şobolanii ne-au mâncat toate rezervele de alimente. Din ce vom trăi? În faţa ochilor săi, apărură mai mulţi copii îmbrăcaţi sărăcăcios. - Trebuie să existe o salvare, îi linişti o femeie între două vârste. - Pentru bogaţii din centrul oraşului probabil că există. Ei pot cumpăra cu banii mâncare, din alte locuri. Noi, cei săraci, ce ne vom face însă, spuse un bărbat, ce părea a fi soţul femeii. Sigur vom muri de foame ! Deodată, pe drum apăru un bărbat îmbrăcat colorat, ca un vânător. - Eu sunt cel care vă va salva. Mâine, de ziua sfinţilor Petru şi Pavel, când se va desfăşura slujba la biserica Sfântul Nicolae, voi mă veţi aştepta, pregătiţi pentru un drum lung, cu căruţele voastre şi animale. Vă voi duce într-un loc frumos, unde pădurile sunt populate de multe animale sălbatice iar terenurile sunt fertile şi le veţi putea cultiva. - Dar cine ne va îndruma, cine ne va apăra ? Sunt mulţi copii şi femei fără apărare, glăsuiră câţiva bărbaţi necăjiţi, apăruţi şi ei în drum. -Eu ! V-am salvat de şobolani şi vă voi salva şi de foamete, spuse convingător fluierarul. Aceasta este misiunea care mi-a fost încredinţată şi o voi îndeplini până la capăt. Vă voi aduce teferi şi nevătămaţi pe tărâmul făgăduit. A doua zi, de dimineaţă, toţi oamenii erau pregătiţi pentru lunga călătorie salvatoare. Primarul oraşului era alături de ei. El cunoştea scopul misiunii, la fel ca fluierarul, fiind informat de tot demersul. Au pornit, cu mic, cu mare,toţi oamenii necăjiţi, cu femeile şi copiii lor. La biserică, locuitorii au observat lipsa oamenilor şi în special a copiilor, care trebuiau să cânte în acea zi.Nici primarul nu era de găsit. Drumul era lung şi dificil. Treceau prin păduri dese iar fluierarul împuşca pentru ei păsări şi animale. Vânatul constituia hrana de bază a călătorilor din grup, alături de fructele sălbatice ale pădurilor. Mergeau de luni de zile şi tuturor li se părea că destinaţia a devenit o fata Morgana, la care numai visau. -Nu vă pierdeţi speranţa! Vom ajunge curând, îi încuraja fluierarul. Şi, într-o zi, miracolul se îndeplini. Străbătură munţi şi văi, ape şi dealuri şi ajunseră într-o depresiune liniştită, împădurită. Apăru imediat şi o cetate maiestuoasă. Ştiau acum, că mâncarea nu le va lipsi, că erau salvaţi. Ajunseseră la destinaţie şi aici le va fi casa. - Am ajuns la sfârşitul drumului, se auzi o voce. De aici, vă veţi descurca singuri. Eu mă voi întoarce, de unde am venit, să raportez îndeplinirea misiunii ! Vă alegeţi singuri locurile unde vă veţi aşeza. În momentul acela, feţele copiilor s-au luminat. Deveniseră veseli şi jucăuşi, aşa cum erau înainte de invazia şobolanilor din Hameln. - Deci, legenda copiilor a avut totuşi un final fericit, gândi Cornelia încântată, în timp ce se întindea răsfăţată ca un copil, în pat. ………………………………………………………………………………………………………- Vin mâine să te iau cu autoturismul. Vom merge într-un loc, care o             să-ţi placă cu siguranţă, spuse Roland la telefon Corneliei. Tânăra era extrem de curioasă unde o va conduce bărbatul. După aproximativ jumătate de oră, de mers cu maşina, tinerii au oprit în faţa unei construcţii vechi, fascinante, din perioada medievală. Unde am ajuns? Nu am mai fost aici, niciodată, spuse Cornelia. - Suntem în Rotbav, în faţa unei bijuterii arhitectonice, biserica din localitate, ridicată în jurul anului 1300, în stil romanic, apoi fortificată în secolul al XV-lea şi împrejmuită  de zidurile unei cetăţi  săseaşti. Intrarea în cetate era apărată de turnul porţii, pe care îl vezi în faţă. Aici se afla şi administraţia oraşului, cu o celulă pentru prizonieri sau condamnaţi. În fortificaţie existau pe vremuri magazii, grajduri, ateliere, chiar o bucătărie comună şi o crescătorie de albine. Dar au fost distruse în urma atacurilor, a incendiilor care au măcinat cetatea. Fiind aproape de zidul de incintă, clopotniţa a fost şi ea fortificată. Fiecare nivel prezintă nişe de tragere, cu guri de turnare sau cu puncte de observaţie. Bolta semicilindrică şi altarul care datează din mijlocul secolului al XVIII-lea, sunt marcate de transformările în stil baroc.   - Este una dintre cele mai vechi biserici din Ţara Bârsei care ascunde  poveşti fascinante, le explică un bătrân angajat al bisericii, care cunoştea multe secrete. Dacă studiaţi cu atenţie zidurile, observaţi că cetatea sătească a fost construită în mai multe etape de construcţie. Vedeţi la bază că zidul este maroniu iar în partea mai înaltă, cenuşiu. Generalul Giorgio Basta a folosit cetatea din Rotbav drept refugiu în anul 1602, când a fost asediat fără succes de către principele Transilvaniei, Gabriel Bathory. Atunci, pagubele au fost imense, din cauza faptului că cele mai multe construcţii erau din lemn. Aşezarea şi cetatea au fost reconstruite ulterior, din piatră. După ce au vizitat construcţia, Cornelia şi Roland au plecat în plimbare spre Olt, aflat foarte aproape de locul vizitat. Peisajele din jurul apei, atât de sălbatice şi minunate parcă îi proiecta pe tărâmul minunat al poveştilor, încât aveau senzaţia că păşesc pe urmele lui Hänsel şi Gretel iar în clipa următoare le va apare, instantaneu, pe cărarea spre pădurea Albei ca zăpada cu cei şapte pitici, din tufişuri, o vrăjitoare.   Nu departe de biserică, în malul Oltului, au observat o gură de tunel. - Uite o intrare. Hai să intrăm, să vedem ce reprezintă, spuse Roland. Tinerii au încercat să intre în grotă, să o străbată. Fără success, însă. Tunelul era blocat de pământul surpat în interiorul acestuia.                                -Ce loc misterios ! exclamă Cornelia. -Se spune că sub această biserică evanghelică, ar exista o reţea de tuneluri şi catacombe, explică Roland. Au fost săpate pentru situaţiile  de asediu, pentru ca apărătorii bisericii fortificate şi localnicii refugiaţi să poată a se ascunde aici, pentru a scăpa de invaziile năvălitorilor… ……………………………………………………………………………………………………… Înainte de a pleca în Germania, Cornelia citi o ştire într-un ziar braşovean care anunţa că: “Turnul clopotniţă al Bisericii Fortificate din Rotbav s-a făcut mici fărâme sub privirile neputincioase ale localnicilor . A bătut ceasul de două ori, după care turnul s-a prăbuşit, nu a mai apucat să bată şi de celelalte 7 ori, să anunţe că e ora nouă”. Cenaclu Literar: 

47. SIMPOZION LA ȘCOALA DOMNEASCĂ

SIMPOZION LA ŞCOALA DOMNEASCĂ - fragment de roman Submitted by Cornelia Păun on 08/14/2016 - 14:37. DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “SIMPOZION LA ŞCOALA DOMNEASCĂ” Fragment de roman Cornelia traversă lângă Grădina Icoanei, în colţ şi pătrunse imediat pe prima stradă, la dreapta. Parcurse doar câţiva paşi şi se opri în faţa unei clădiri impunătoare, vechi.  Deschise poarta, apoi admiră atent faţada clădirii şi intră pe uşa masivă, din lemn sculptat. Ştia că Şcoala Domnească de fete, construită la sfârşitul secolului al XlX-lea este una dintre clădirile din Bucureşti, despre care se spune, că este bântuită de spirite şi în jurul căreia circulă o mulţime de legende, relatări despre evenimente stranii, fiind împânzită de camere secrete dar şi de incinte dezafectate, cu uşile parcă zidite în grabă. Iar subsolul clădirii se crede ar fi capătul unui tunel, din care se aud des,zgomote ciudate.  Iniţial, şcoala a fost dedicată educaţiei fetelor aparţinând elitei bucureştene, a fiicelor marilor demnitari sau boieri ai ţării, care închise în clădire, trebuiau să suporte severitatea cadrelor didactice, adică învăţau carte cu adevărat.  Legenda spune că, atât în clădire, cât şi în curtea interioară, obiectele o iau din loc, fără să fie nimeni în preajma lor, uşile şi ferestrele se trântesc singure, se aud zgomote stranii sau unii mărturisesc că au simţit adieri reci, miresme ciudate.  Portarii şi paznicii o năpădiră imediat, cu violenţă, aşa cum se procedează  de obicei , recent , în orice instituţie de învăţământ. - Am venit la Simpozion. Sunt profesoară, spuse Cornelia. - Profesoară ? spuse cu glas orgolios, prin de dispreţ, un bădăran cu aere de rege. Poftiţi în sala de la parter din dreapta dumneavoastră.        - Uşa este deschisă, o îndrumă o matahală grobiană, secondată de un bărbat nervos, pitic, păros, îndesat, cu aspect de retard, dar neliniştit, care dădea senzaţia că ar avea tendinţe violente. Cornelia intră speriată în sală, fiind atentă la însoţitorii săi, care nu prezentau încredere, deoarece aspectul lor, dădea senzaţia oricui, că în preajma lor, se putea întâmpla oricând un eveniment neprevăzut. În sală erau deja mulţi profesori veniţi. Discutau în linişte întâmplări incredibile din activitatea zilnică, care le marcaseră existenţa. La un moment dat, apăru Comitetul de Organizare al Simpozionului. O femeie între două vârste, cu aspect de lucrătoare în agricultură, de la fostele C.A.P.-uri, deschise lucrările Simpozionului. Felul cum se prezenta nu era o surpriză, fiind ca majoritatea celor ce conduc activităţile educaţionale, fie ele din Universităţi sau Colegii de elită. Putea fi chiar fi mai rău, dacă ar fi fost o persoană ca tânăra inspectoare de resurse umane, dintr-un municipiu important din Moldova, care fiind absolventă de Filologie, comunica cu dezinvoltură, obişnuită ca spusele sale să-i fie lăudate, că nu a auzit niciodată de emiţător, mesaj, canal de comunicare, receptor, noţiuni cunoscute chiar de elevii şcolilor gimnaziale. Se scuza totuşi, că nu a avut timp să citească despre aceste conţinuturi, din tema cursului de perfecţionare,ce îl avea de susţinut la profesorii ce urmau a fi instruiţi.     - Vă prezint rezultatele şi concluziile programului educaţional din străinătate, coordonat de mine, cu succes, spuse femeia proiectând pe un ecran, imagini ce reprezentau figuri zâmbăreţe de oameni.  Cornelia se aştepta ca femeia să prezinte nişte rezultate concrete, nu nişte rânjete nesemnificative. Apoi,se consolă gândind că doreşte prea mult de la săraca femeie, proaspătă absolventă de facultate privată, unde nu a învăţat decât să-şi expună propriile idei, ce îi bântuiau haotic prin cap, fără să fi învăţat concret ceva, conform noilor metode active aplicate în educaţie şi pe baza cărora a obţinut cartonul numit diplomă, care i-a  facilitat cu succes avantajul, de a fi trambulinată direct în post de conducere în învăţământ, aşa cum se procedează azi. Urmă apoi la cuvântare o tuciurie, cu funcţie mare în Minister, despre care se ştia că este vajnică reprezentantă a clanului Lică Cioflingaru. Profesorii începură şi ei a-şi prezenta lucrările personale, aşa cum se practică de obicei, în această epocă şi la Universităţi - lucrări copiate fără restricţii după cele ale înaintaşilor decedaţi sau plecaţi din instituţie, texte din manuale sau cursuri litografiate, publicate, eseuri de pe Internet. Pentru o activitate neremunerată, care nu este luată în considerare de nimeni, munca depusă era totuşi un aspect de admirat. După două ore de prezentări, veni pauza. În hol, organizatorii au pus la dispoziţie câteva măsuţe acoperite de farfurioare cu fursecuri, prăjituri, sărăţele, sticle de Coca cola, Fanta, Sprite sau apă minerală şi pahare de unică folosinţă, pe care utilizatorii le puteau umple cu cafeaua fiebinte aflată într-un recipient termoizolant. Profesorii s-au grupat după doleanţe, formând grupuleţe în care dezbăteau problemele cotidiene, de care erau interesaţi. Cornelia îşi umplu paharul cu Coca Cola, când auzi o voce puternică : - A venit şi Amazoana la Simpozion ? Îşi îndreptă privirea spre persoana care vorbise şi recunoscu pe profesorul de arte vizuale, un sculptor renumit, domnul Andrei Codruţ. Corneliei îi plăcea să converseze cu el, pentru că era un om inteligent, cult, erudit, cu care putea aborda în discuţie, orice domeniu, omul fiind cunoscător de artă şi literatură, botanică şi zoologie, geografie şi  istorie, chiar tehnică şi medicină, lucru rar întâlnit în ziua de astăzi. Nu ştia de ce îi spune Amazoana, dar se gândi că provine din concluziile trase de profesor, în urma povestirilor unor colegi de ai săi. Cornelia gândi că, probabil nu le acordase suficientă atenţie şi aceştia aşa au gândit. Ea avea impresia că este asemeni unui Diogene care caută un om, pentru a purta o discuţie inteligentă. “Dialogul cu un om mărginit, limitat îţi lasă un gust atât de amar, încât este de preferat a fi evitat”, se gândi profesoara. “Aş dori o conversaţie cu un om chiar fără studii, modest şi educat, dar care posedă o inteligenţă practică, de la care poţi învăţa ceva interesant şi util.”   Cornelia se rezemă de un perete al holului şi în clipa următoare simţi cum acesta se roteşte şi intră într-un amfiteatru, împreună cu Andrei, interlocutorul său. Ar fi dorit să iasă imediat, dar auziră nişte voci feminine. Atunci priviră amândoi în interiorul sălii. Văzură câteva persoane, îmbrăcate ca în secolul al XlX-lea. Cei doi se gândiră, că femeile pregătesc un moment artistic destinat evenimentului. - Fetelor, începu discuţia, cu voce ascuţită, o femeie blondă, cred că sunteţi cu toate de acord, că noi am fost fericite cât timp am fost în această şcoală. Părinţii ne iubeau foarte mult şi nu duceam lipsă de nimic. Erau bogaţi şi ne satisfăceau toate dorinţele. Dar totul s-a schimbat, când am terminat şcoala şi ne-am căsătorit. Eu am rămas imediat însărcinată şi soţul meu a început aventurile cu alte femei. Au venit rând pe rând şi ceilalţi copii şi eu am rămas să mă ocup de ei. Nu mai aveam viaţă personală. Trebuia să am grijă de ei, când se îmbolnăveau, când făceau năzdrăvănii. Soţul meu era cu afacerile şi… cu alte femei… Eu am devenit pentru el inexistentă. În viaţa mea, singurele mele amintiri frumoase au rămas cele din copilărie şi cele de la Şcoala Domnească din Bucureşti, locul în care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Este mediul în care am fost fericită şi în care mi-ar fi plăcut să-mi petrec toată viaţa. Tu, Ruxandra poate ai dus-o mai bine. Soţul tău te iubea la nebunie şi îţi era fidel. - Într-adevăr, Elena, dar aceasta nu înseamnă că am fost fericită, răspunse o femeie brunetă, înaltă, bine făcută. Eu nu eram îndrăgostită de el. Şi nu am fost niciodată, deşi am dorit acest lucru, cu ardoare. Bărbatul meu era mult mai în vârstă decât mine. Boierul Hurmuzescu îmi satisfăcea toate dorinţele, îmi cumpăra bijuterii preţioase, hainele cele mai scumpe, de la Casele de modă din Londra sau pariziene, m-a plimbat prin toată lumea, în locuri luxoase, dar nu am cunoscut niciodată iubirea. A fost ceva după care am jinduit toată viaţa. Şi eu am fost fericită doar când am fost copilă şi când am fost colegă cu voi, aici la şcoală, când visam la o iubire ca-n poveşti şi totul părea realizabil. Maria este însă cea care a fost cu adevărat îndrăgostită de Ştefan, soţul ei , care o iubea şi el la fel de mult. - Când m-am căsătorit, într-adevăr trăiam o poveste de dragoste, exact ca cele din cărţile pe care le citeam noi, când eram colege, la şcoală, începu destăinuirile Maria. Ne iubeam ca Romeo şi Julieta! Dar, curând am descoperit că Luncanu, soţul meu, mai avea o pasiune, jocul de cărţi. Mergeam împreună la cazinouri şi nu puteam să-l opresc să joace. Eu nu am fost niciodată atât de puternică, ca să-mi impun voinţa. Îl iubeam atât de mult, încât nu aş fi putut să nu-l las să facă ce doreşte. Treptat, treptat, Ştefan îşi pierdu toată averea. Mai rămăsese partea dată de tatăl meu, boierul Balotescu. Dar, curând începu să cheltuie şi din ea. Eu i-am dat voie, fără nicio împotrivire. Nu mi-a spus când a terminat-o. Iar la ultima sa partidă, m-a jucat chiar pe mine la cărţi. Luncanu a venit acasă, nu mi-a spus nimic, a mers în biroul său, a luat revolverul şi şi-a tras un glonţ în cap. El a scăpat… uşor…  eu însă, am rămas fără bani, întrebându-mă dacă soţul meu m-a iubit cu adevărat sau totul a fost doar în capul meu, o simplă închipuire. M-am întors la tatăl meu şi mi-am petrecut timpul, visând la copilăria mea şi la perioada, când studiam împreună cu voi, în această şcoală. Atunci am fost cu adevărat fericită, cum nu am mai fost niciodată în altă perioadă. - Sofia, tu ai avut o căsnicie fericită. Aveai pe Mihai, un soţ frumos şi bogat, care te iubea peste măsură, spuse o femeie cu păr roşu, buclat. - Adevărat grăieşti, Maria. Dar totul a durat foarte puţin. Într-o zi nefericită, doi fraţi, boierii Giurgiuveanu, cei mai buni prieteni ai lui Mihai, ne-au chemat la ei la moşie, povesti Sofia. Cunoaşteţi domeniul lor, cu păduri dese şi pline de animale sălbatice. Am fost cu ei la vânătoare. Mi-a plăcut şi mie foarte mult. Tata m-a învăţat de mică, să trag cu arma. Am împuşcat chiar un iepure. Dar nu am apucat să mă bucur de pradă. S-au auzit deodată, nişte rafale de puşcă şi apoi… ţipete. Nu înţelegeam ce se întâmplă. A venit însă Giugiuveanu cel tânăr, într-un suflet, spunându-mi: “Am împuşcat din greşeală pe Mihai. Am crezut că este un mistreţ, în tufe. Îi spusesem să nu se depărteze de noi, dar nu m-a ascultat.” Atunci, eu am leşinat şi… de atunci viaţa mea s-a dat peste cap. Am rămas numai cu amintirile mele, până la acea dată. Nu am mai vrut să mă căsătoresc. Un om ca Mihai întâlneşti o dată în viaţă... - Măcar tu l-ai întâlnit şi ai fost îndrăgostită, spuse o femeie suplă, foarte frumoasă, cu bucle blonde. Eu nu mi-am găsit perechea ideală. Tatăl meu mi-a prezentat mulţi boieri, frumoşi şi bogaţi dar niciunul nu mi-a căzut cu tronc. Nu erau ceea ce-mi doream de la viaţă. Nu semănau deloc cu tatăl meu. Aşa că am preferat să rămân singură. - Şi eu l-am avut ca model pe tatăl meu. Dar ca exemplu negativ. Mama a suferit mult datorită lui şi a murit de tânără. M-am speriat atât de tare să nu păţesc la fel, să nimeresc un soţ ca el, încât nu m-am mai căsătorit. Am rămas numai cu visele, ce le aveam când studiam la Şcoala Domnească, când speram că voi găsi totuşi un bărbat ce nu semăna cu tata, povesti femeia.  - Mai bine singură, singură decât singură în doi, ca mine, aşa cum am fost eu în căsnicie cu bărbatul meu, exclamă o femeie brunetă cu ochi albaştri şi limpezi ca marea. El umbla cu alte femei. Şi mă lăsă şi pe mine să am aventuri. Aveam parte de sex, dar niciodată de iubire. Nu eram fericită de niciun fel. Nu acesta era felul meu de a fi. Copilăria şi adolescenţa au fost pentru mine perioadele cele mai frumoase din viaţă,vremurile la care m-aş întoarce totdeauna cu plăcere. Tu, Alexandra, ai avut totuşi o familie fericită. - Aşa a părut din exterior, pentru mulţi, glăsui o brunetă cu ochii mari şi negri. Ceea ce era cu adevărat, numai eu ştiam. În realitate căsnicia mea a fost un compromis. Dragostea s-a stins imediat după nuntă şi convieţuirea cu al meu soţ a devenit o obişnuinţă, un fel de a trăi. Nu eram fericită, dar ce puteam face ? Nu aveam scăpare. - Cum să nu ai soluţie? Trebuia să divorţezi, aşa ca mine, spuse o femeie blondă, frumoasă. Am văzut că nu este bine şi aceasta a fost rezolvarea ideală. Nu m-am mai căsătorit, de frică să nu găsesc unul, tot ca fostul meu soţ. Dar, tot la şcoală a fost cel mai bine, nu-i aşa ? - Desigur, spuse o brunetă bondoacă şi grăsuţă ! Soţul meu a fost toată viaţa lui bolnav. Din copilărie era foarte sensibil. Fiind suferind, eu mi-am petrecut toată viaţa îngrijindu-l, ca o infirmieră. Nu mai ştiam altceva să fac. Când reuşeam să mă odihnesc puţin, mă gândeam însă la noi, cum ne jucam când eram eleve la Şcoala Domnească şi doar atunci mă simţeam fericită. - Eu am fost capul familiei, managerul afacerilor casei noastre, spuse o blondă tenace. Bărbatul meu, boierul Moroşanu era cam molâu şi nu se pricepea la afaceri. Lucra numai în pierdere. Bine că nu era totuşi ambiţios şi m-a lăsat pe mine să le preiau. Viaţa mea a reprezentat numai afaceri, bani. Nu ştiu nici cum a trecut... Aş  fi vrut să am puţin timp să meditez la clipele fericite trăite aici, la Şcoala Domnească. - Eu am fost în extrema cealaltă. Am stat acasă aşteptându-mi soţul, ocupat cu probleme de stat. Ştiţi că lucra la guvern. Cântatul la pian şi scrisul au fost consolarea mea, şi, bineânţeles, amintirile ce ne leagă, spuse o brunetă cu foarte păr lung şi des, împletit într-o coadă groasă.        -Să plecăm, şopti la ureche Andrei Corneliei.  Este târziu, şi a rotit uşa încet, astfel încât au ajuns amândoi, în holul clădirii şcolii. Tocmai se terminase pauza şi începea partea a doua a simpozionului. Noi ne-am susţinut lucrările. Am putea să nu mai mergem, avu ideea Andrei. - Dar trebuie să primim astăzi diplomele de participare. Dacă plecăm, nu ştiu dacă le mai vedem vreodată, spuse Cornelia. - Bine, râmânem aici, dacă aşa doreşti. Mai servim o cafea, o prăjitură, un suc şi mai conversăm. Poate discutăm subiecte mai plăcute şi mai interesante decât cele expuse la Simpozion. Nu ai văzut că temele susţinute sunt chiar din manuale, nu prezintă nicio noutate în domeniu? Subiectele despre calitate le găseşti în orice carte, indiferent de nivel. Nu mai face nimeni, ca tine, o cercetare pedagogică, spuse Andrei. Şi precis mulţi nici nu ştiu ce reprezintă acest lucru. Şi nici nu doresc să afle. Cornelia se gândi la una din directoarele de Colegiu, fostă muncitoare, căreia când i-a spus odată, că doreşte să facă o cercetare pedagogică s-a speriat atât de tare, necunoscând termenul, întrucât credea că singurele cercetări existente sunt doar cele judiciare sau penale.

46. ODISEE UNU

Cornelia Păun Heinzel : “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor “Prima dată într-o bancă de şcoală, prima oară la tablă” Atunci când la vârsta de trei ani am păşit pentru prima dată într-o sală de clasă, plină de elevi, în care mă adusese mama mea, profesoară, nu ştiam că acesta va fi spaţiul în care îmi voi petrece întreaga viaţă, în mod continuu, până în prezent. Nu m-am gândit să devin profesoară – poate doar când eram de vârstă preşcolară şi mă jucam de-a școala cu copiii vecinilor, toţi fii şi fiice de ceferişti – şi cred că întotdeauna când eu mi-am ales în viaţă o direcţie de urmat iar Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe alt drum, altul decât cel dorit de mine, în scurt timp, realizam că varianta pe care ajungeam involuntar să o urmez era cea optimă pentru mine, mult mai bună decât cea pe care o gândisem şi o vroiam eu anterior. Pentru acest lucru, ar trebui să-i mulţumesc zi de zi, celui care a fost singurul care m-a ajutat şi m-a sprijinit permanent în tot ceea ce am realizat până la ora actuală, în mod corect şi cinstit, fără compromisuri şi fără umilinţe, cu toate dificultăţile perioadei în care am trăit. Dacă ar trebui vreodată să o iau de la început, acesta ar fi drumul pe care l-aş parcurge, fără ezitare, fără să visez experienţe pe alte cărări ale vieţii. Cred că oricărui om îi este dăruită o menire în viaţă şi realizează ceva unic, fiecare persoană a trăit şi trăieşte experienţe inedite. Mie mi-a fost acordată şansa ca, aflându-mă în posturi diferite – profesor, student, elev – în unele perioade având simultan chiar două roluri, să pot explora medii educaţionale diferite, ca loc şi în timp, pe o plajă foarte largă, atât ca profil, cât şi ca ciclu de învăţământ, mi-a fost dăruită posibilitatea – fără a dori, fără a-mi planifica – de a trăi şi de a vedea lucruri atât de incredibile, încât am ajuns să nu mă mai mir de nimic. La şcoala unde preda mama, îmi plăcea să ascult cu atenţie lecţiile, fără să deranjez orele, interes pentru învăţătură pe care l-am păstrat până astăzi, dar cea mai fericită eram atunci când scriam pe tablă cu creta – pe care am ajuns să o am permanent prin buzunare sau poşete, pentru a preântâmpina lipsa acesteia de la vreun curs, alături de markerele, care se folosesc din ce in ce mai mult în prezent. O rugam pe mama mereu să mă ia la şcoală, deşi trebuia să mă trezesc la ora cinci dimineaţa – mama fiind în primii ani de învăţământ şi unitatea de învăţământ, la care fusese repartizată se afla în judeţul Braşov, la câţiva kilometri, iar acolo se ajungea cu o cursă interurbană și apoi trebuiau parcurși câțiva kilometri pe jos în pas alert – pentru că în municipiu nu au existat posture didactice. Tata, absolvent de Electronică şi Telecomunicaţii al Universităţii Politehnice Bucureşti a fost mai norocos şi a obţinut repartizare la Regionala C.F.R. Braşov, unde a lucrat până la pensie, având şi ore ca profesor în specialitate la liceu şi la facultate. Prima locuinţă pe care au primit-o părinţii – veniţi în Braşov ca proaspăt absolvenţi de facultate – a fost în locuinţele C.F.R.-ului. Clădirea în care locuiam, în perioada când m-am născut este la ora actuală transformată într-un hotel de lux şi se află pe bulevardul din faţa gării braşovene. După câţiva ani, părinţii s-au înscris la apartamente proprietate personală şi atunci când sora mea era de vârstă preşcolară, deja locuiam la bloc. Pentru mine, această trecere a reprezentat o schimbare majoră – îmi lipseau peisajele sălbatice de lângă liniile C.F.R.-ului, grădina de zarzavat din preajma casei, dar şi colegii mei de joacă, toţi având vârste apropiate. Casele C.F.R.-ului erau aproape de linii şi existau în acea vreme multe zone cu vegetaţie abundenta, pe care îmi plăcea să le explorez. Începeam însă şcoala şi dedicam mult timp învăţăturii. În week-end, am găsit însă o zonă împădurită, aflată în oraş, aproape de bulevardul pe care se afla blocul în care ne-am mutat – Dealul melcilor. Bunicul, care venise împreună cu bunica să aibă grijă de mine – pentru că bonele pe care le-am avut au creat numai neplăceri şi necazuri părinţilor, în special ultima, care la plecare a furat bani şi lucruri valoroase din casă şi nu a fost găsită niciodată – mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Mă învăţase să scriu şi să citesc de la vârstă foarte mică şi îmi povestea mereu despre oamenii de valoare, de cultură din ţară și din întreaga lume – despre viaţa şi opera acestora şi tot felul de întâmplări interesante pe care aceştia le-au trăit, pe care bunicul le citise în cărţi sau la care a participat chiar el însuşi – cum a fost vizita pe care a făcut-o la moşia lui Ion Pillat, la invitaţia acestuia, unde exista o bibliotecă impresionată, cu numeroase cărți de valoare dar şi un mod inedit, original de aranjare al încăperilor vilei poetului. Bunicul – fiu de preot – îmi relata impresii, povestiri ale foştilor săi profesori – care cunoscuseră personal scriitori, poeţi sau alte personalităţi ale culturii române. Dar, cel mai important lucru a fost faptul că mi-a insuflat dragostea de carte, pe care o considera un lucru sfânt. Îmi recita din poezia lui Tudor Arghezi, amintindu-mi mereu versul – “Carte frumoasă cinste cui te–a scris” – ale cărui cuvinte mi–au rămas întipărite adânc în memorie.   Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor “ Pasiune sau hobby ?” Întotdeauna am învăţat cu plăcere ceva nou, lucru pe care îl fac şi la ora actuală, după ce am susţinut peste trei sute de examene şi concursuri – la care am obţinut la majoritatea note peste nouă, în mod corect şi cinstit, pe baza capacităţii de învăţare proprie. Împlinesc douăzeci de ani de la finalizarea tezei mele de doctorat, susţinută atunci când selecţia era foarte severă, dură şi când era necesar să concepi ceva original, când mulţi dintre universitarii cunoscuţi de mine – chiar cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, dar care au devenit ulterior decani, şefi de catedră – nu aveau susţinute tezele de doctorat, când mulţi dintre profesorii mei de la facultăţile la care eram studentă nu aveau încă titlul ştiinţific de doctor şi când în preuniversitar, unde trecusem, eram un număr infim de doctori – mai puţini decât degetele de la o mână, comparativ cu astăzi, când şcoala cea mai prăpădită din ultimul cătun, deține cinci profesori cu doctorat. Am cunoscut chiar secretara unui colegiu, care a obţinut titlul de doctor în chiromanţie. În urmă cu cinci ani am întâlnit o fătucă proaspăt absolventă de liceu, ce făcea parte din personalul auxiliar dintr-o şcoală din Rahova şi care spunea că o teză de doctorat este foarte uşor de realizat, întrucât ea face aşa ceva permanent, pe bandă rulantă, pentru superiori, prin compilarea informaţiilor de pe Internet. În perioada în care am susţinut eu doctoratul, nu exista posibilitatea ca o altă persoană să-ţi întocmească lucrarea, întrucât aceasta ar fi trebuit să inventeze, să descopere ceva nou şi nu ar fi făcut nimeni acest lucru în numele altuia. Să constate cineva disciplina la care aş fi foarte bună, în perioada când eram elevă, ar fi fost un lucru dificil, pentru că îmi plăceau multe lucruri, unele aflate la poluri opuse ca sferă de interes. Oricum acest lucru nu ar fi avut nicio valoare în epoca actuală, când întâlnești frecvent intelectuali care profesează și care nu sunt buni la nimic. Ba, după cum s-a exprimat un cunoscut om de televiziune într-o emisiune la care fusese invitat : “În epoca actuală întâlnești omul cel mai nepotrivit pe locul de muncă, postul care profesează”. Mama – deși era profesoară de limba română – m-a îndreptat spre matematică, considerând că, aceasta fiind o știință exactă, la orice examen susţinut la această disciplină, voi fi evaluată corect şi a avut perfectă dreptate. Întotdeauna am fost cea mai bună la matematică – devenită pasiunea mea – din clasă şi din grupă – la facultate – olimpică şi rezolvitoare la Gazeta matematică iar la concursurile pe care le-am susţinut la această disciplină, am luat mereu notele maxime.  Îmi plăcea să rezolv problemele cele mai dificile, superioare celor pe care le făceam la școală. Pentru a rezolva și a fi publicată în “Gazeta matematică”, în clasa a cincea, trebuia să rezolv și problemele corespunzătoare clasei a șasea, pentru a îndeplini condițiile de punctaj. Mama îmi adusese un manual de “Geometrie” de a șasea și astfel, studiind noțiunile, rezolvam problemele dificile din revistă. Înclinațiile mele matematice, abilitățile de care dispuneam în această direcție mi-au fost pe deplin folositoare la elaborarea tezei de doctorat în conținutul căreia am aplicat matamatică superioară. Atracția pentru matematică era extrem de mare, încât aveam senzația că face parte din mine, că pur și simplu o simt. Probabil că, de aceea am gândit și gândesc întotdeauna automat, situațiile din viața reală ca niște probleme de matematică, cu date cunoscute, stabilindu-mi un algoritm de rezolvare. Rezultatele obținute sunt cele scontate, reușite, cu excepția cazurilor când datele de intrare sunt variabile necunoscute, reprezentate de obicei de comportamentul imprevizibil al oamenilor. Nu aș putea niciodată să constat dacă eram mai bună ca matematician sau ca filolog. Am fost atrasă însă și de alte domenii. Mama – observând dragostea mea față de plantele exotice din casă, cărora le acordam mult timp pentru îngrijire – spunea mereu, în glumă : “dacă știam că ești atât de iubitoare de flori, te făceam botanistă”. Când aveam patru-cinci ani, – periodă în care mama era studentă la a doua facultate, de “Științele naturii” – bunicul mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Realizasem chiar un ierbar și un insectar ]n care predominau fluturii. Uneori mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu un cercetător în jungla amazoniană, care caută prin vegetația luxuriantă să descopere și să studieze noi specii de plante. Eu am considerat întotdeauna că acestea sunt hobby-uri – asemeni cântatului la pian, la care eram foarte bună, fiind silitoare, progresam repede, dar îl vedeam ca o plăcere pe care mi-o făceam mie însămi. Nu mi-am dorit niciodată însă să fiu pianist. Bunica îmi cumpărase o pianină nouă, fabricată în România, pe care exersam în timpul liber iar sora mea primise cadou de la tata o vioară. Prima vacanță, după ce începusem să studiez pianul, mi-am petrecut-o cu mâinile pe claviatură, exersând. Mama s-a îngrijorat că voi neglija învățătura în favoarea muzicii, dar își făcea griji degeaba. Pentru mine, cu matematica nu putea concura nimic. Cred că nu am fost întotdeauna consecventă cu hobby-urile, în special datorită factorilor de mediu existenți în anumite perioade, aceștia influențându-mă mai mult sau mai puțin. Învăţasem să scriu de la vârsta de trei-patru ani, îmi plăcea mult să citesc cărţi. Până să încep şcoala, deja citisem toate cărţile din casă. Om de cultură, bunicul meu avea o bibliotecă care îngloba cărţile reprezentative ale scriitorilor din întreaga lume. Avea câteva cărţi despre pictori, sculptori, în care era prezentată viaţa şi opera acestora – lucru care m-a făcut să fiu atrasă întotdeauna de artă, de frumos – dar cele mai valoroase erau operele în limba franceză ale lui Corneille şi un dicţionar Larousse, ambele de la 1800. Mi-a rămas săpată în memorie o carte cu titlul “Homunculus”, despre viaţa cercetătorilor, cu sacrificiile incredibile pe care le-au făcut, pentru a ajunge la descoperirile lor. Poate de aceea, mi-a plăcut întotdeauna, în orice activitate pe care am întreprins-o, să realizez ceva inedit şi am făcut acest lucru automat, fără să-mi planific niciodată acest fapt…   1 octombrie 2018

SCRIITOAREA PROF DR CORNELIA PĂUN HEINZEL

-